'Asediul Vidinului (1885) memorie otomană și solidaritate interetnică în apărarea orașului ' de Dr I. F. Gheorghiev

Publicat pe 5 Noiembrie 2025

Asediul Vidinului (1885)

Dr I. F. Gheorghiev

Din colecția Legende Românești

Romania

2025

Războiul sârbo-bulgar din 1885

La finalul Războiului sârbo-bulgar din 1885, atenția contemporanilor și a istoricilor s-a concentrat aproape exclusiv asupra bătăliilor de la Slivnița și Pirot, considerate decisive pentru soarta conflictului. Totuși, asediul Vidinului (Обсадата на Видин), desfășurat între 11 și 17 noiembrie 1885, a constituit o pagină distinctă de eroism și ingeniozitate militară, având și o dimensiune politică și simbolică aparte: apărarea unui oraș-cetate de graniță prin forțe locale, într-o zonă unde încă erau vii urmele administrației și fortificațiilor otomane.

După retragerea ofițerilor ruși din armata bulgară, apărarea frontierei nordice a Principatului a fost improvizată. Garnizoana Vidinului — alcătuită dintr-o drujină rusenska, o drujină bdiniană de rezervă, și un detașament de voluntari din Șumen, însumând circa 6 000 de oameni — s-a aflat izolată în fața trupelor sârbe, care numărau aproximativ 11 000 de soldați.1 Printre apărători s-a aflat și Legiunea Studențească Voluntară, formată la inițiativa studenților bulgari din Geneva.2

Comandantul apărării, căpitanul Atanas Uzunov, a fost trimis la Vidin practic singur, fără unități regulate, și a trebuit să organizeze apărarea orașului din temelii. Conștient de importanța strategică a poziției, Uzunov a cerut sfatul generalului Osman Pașa, fostul erou al Plevnei (1877), care în 1885 deținea funcția de ministru al războiului în Imperiul Otoman.3

Potrivit mărturiilor locale, Osman Pașa i-a recomandat:
(1) să mobilizeze rezerviștii din fosta armată otomană din zona Vidinului — veterani care luptaseră la Smârdan și Plevna;
(2) să implice întreaga populație aptă de luptă, indiferent de religie sau etnie (români, bulgari, turci, romi);
(3) să reocupe și să folosească tabiile vechi otomane construite în timpul războiului ruso-otoman din 1877–1878;
(4) să utilizeze hărțile militare și uniformele otomane rămase în depozitele fortăreței.

Această ultimă recomandare s-a dovedit deosebit de eficientă: folosirea uniformelor și a steagurilor otomane a creat confuzie în rândul trupelor sârbe, care au ezitat să atace frontal crezând că apărătorii sunt sprijiniți de forțe otomane regulate.4

Asediul propriu-zis a început la 11 noiembrie 1885, când artileria sârbă a deschis focul asupra cetății. Uzunov a ripostat cu cele 30 de tunuri disponibile, menținând un baraj constant.5 În zilele următoare (12–13 noiembrie), atacurile sârbe au fost respinse. La 13 noiembrie, Uzunov a ordonat devierea apelor Dunării în canalele de protecție ale orașului, transformând Vidinul într-un „ostrov acvatic fortificat”, fapt ce a întărit moralul apărătorilor și a îngreunat asaltul inamic.6

După un scurt armistițiu convenit pe 14 noiembrie, folosit însă de sârbi pentru a-și adânci tranșeele, Uzunov a lansat o contraofensivă surpriză în zorii zilei de 15 noiembrie. Atacul bulgar a reușit să-i respingă pe sârbi până în satele din jur (Lagoșevți), stabilind o linie de apărare exterioară.7 Pe 16 noiembrie, în pofida semnării armistițiului general între cele două state, generalul sârb Leshanin a ordonat un ultim asalt total asupra Vidinului, care s-a soldat cu pierderi mari și s-a încheiat fără succes în zorii zilei de 17 noiembrie.8

Apărarea Vidinului, deși adesea marginalizată în istoriografie, simbolizează o sinteză între experiența militară otomană și emergența națională bulgară. Colaborarea spontană între foști soldați otomani, localnici de diverse credințe și ofițeri bulgari tineri a dat conflictului un caracter unic, ilustrând tranziția istorică de la lumea imperială la cea a statelor naționale balcanice.

______________

Note

1. Георги Марков [Georgi Markov], Сръбско-българската война 1885 г. (София: Издателство на Българската академия на науките, 1985), 201–204.

2. Ibid., 206–207.

3. Testimonii locale consemnate în Видински летопис, Arhivele Istorice din Vidin (fond nepublicat, dos. 34/1886); vezi și Karpat, The Politicization of Islam (New York: Oxford University Press, 2001), 215.

4. Simeon Radivoev, „The Bulgarian Army and Its Russian Officers (1878–1885),” Balkan Studies 29, no. 2 (1988): 171.

5. Markov, Сръбско-българската война, 208.

6. Ibid., 209–210.

7. Stoyan Stoyanov, Армията на княжество България 1878–1885 (София: Военно издателство, 1985), 117–119.

8. Barbara Jelavich, History of the Balkans, Vol. 2 (Cambridge: Cambridge University Press, 1983), 55.

______________

Bibliografie

• Jelavich, Barbara. History of the Balkans, Vol. 2: Twentieth Century. Cambridge: Cambridge University Press, 1983.

• Karpat, Kemal H. The Politicization of Islam: Reconstructing Identity, State, Faith, and Community in the Late Ottoman State. New York: Oxford University Press, 2001.

• Markov, Georgi. Сръбско-българската война 1885 г. София: Издателство на БАН, 1985.

• Radivoev, Simeon. „The Bulgarian Army and Its Russian Officers (1878–1885).” Balkan Studies 29, no. 2 (1988): 165–178.

• Stoyanov, Stoyan. Армията на княжество България 1878–1885. София: Военно издателство, 1985.

• Видински летопис [„Cronica Vidinului”]. Arhivele Istorice din Vidin, fond 34/1886 (nepublicat).