'Aureola imperială și aureola sfinților' de Dr. I. F. Gheorghiev

Publicat pe 2 octombrie 2025

Aureola imperială și aureola sfinților

Dr. I. F. Gheorghiev

Din colecția Legende Românești

Romania

2025

Semnificații și funcții în iconografia bizantină și balcanică

Aureola imperială și aureola sfinților: semnificații și funcții în iconografia bizantină și balcanică

În tradiția creștină, aureola semnifică lumina divină și participarea persoanei la energiile necreate ale lui Dumnezeu. Ea devine, încă din Antichitatea târzie, un semn vizual prin care privitorul identifică pe cel înfățișat drept sfânt, îndumnezeit sau consacrat.¹

Totuși, în cazul reprezentărilor imperiale și regale, aureola primește o funcție suplimentară: legitimarea puterii politice prin raportarea la divinitate.²

Împăratul bizantin era considerat „unsul lui Dumnezeu” și „locțiitorul lui Hristos pe pământ” în domeniul politic.³ În consecință, imaginea sa era puternic sacralizată. Această ideologie s-a transmis și în statele balcanice medievale (Bulgaria, Serbia, Țările Române), unde domnitorii apăreau frecvent înfățișați cu aureolă în manuscrise, fresce și icoane votive.

Aureola avea aici rolul de a:

• consfinți ordinea politică drept voință a lui Dumnezeu;

• sublinia continuitatea dinastică sub protecția divină;

• proiecta asupra familiei regale un prestigiu spiritual care o diferenția de restul societății.

Deși vizual identice, aureola împăratului și aureola sfinților au avut sensuri diferite. În cazul împăratului și al regilor balcanici, aureola reprezenta legitimitatea puterii ca venind direct de la Dumnezeu și avea o funcție politico-teologică, întărind autoritatea conducătorului și rolul său de apărător al Bisericii. Ea era acordată atât domnitorului, cât și membrilor familiei domnitoare, inclusiv copiilor, ca garanție a continuității dinastice.⁴

În schimb, aureola sfinților exprima o realitate spirituală și morală: comuniunea personală cu Dumnezeu, dobândită prin viață ascetică, martiriu sau fapte sfinte.⁵ Această aureolă nu legitima puterea, ci sanctitatea, și era acordată doar persoanelor canonizate de Biserică. Dacă aureola împăratului era valabilă pe toată durata domniei, fără a implica canonizarea postumă, aureola sfinților se recunoștea de regulă după moarte, prin cult liturgic și includere în calendar.⁶

Astfel, aureola imperială funcționa ca un instrument de consolidare a puterii temporale și de reprezentare vizuală a ideologiei politice bizantine și balcanice, pe când aureola sfinților propriu-ziși marca atingerea unei stări de sfințenie autentice și recunoscute de întreaga comunitate creștină.

Un exemplu ilustrativ pentru trecerea de la aureola imperială la aureola sfințeniei este cazul Teofanei Basarab, fiica lui Basarab I al Țării Românești și soția Țarului Ioan Alexandru al Bulgariei. Ca regină a Tărnovei, ea este reprezentată în Tetraevanghelul lui Ioan Alexandru (sec. XIV) purtând aureola specifică membrilor familiei imperiale, alături de soțul și copiii săi. Aureola sa nu desemna atunci o sfințenie personală, ci mai degrabă rangul sacralizat de regină, înrudită prin căsătorie cu dinastia bulgară și asociată cu ordinea divină a puterii.⁷

După divorțul impus de politica de curte a lui Ioan Alexandru, Teofana a intrat în monahism, asumând o viață de asceză și rugăciune. Aici, aureola ei dobândește un alt înțeles: nu mai este semnul autorității politice, ci al consacrării personale lui Dumnezeu. În cele din urmă, prin canonizarea ei, Biserica i-a recunoscut viața sfântă, iar aureola pe care o poartă în iconografie devine simbol al sfințeniei autentice.

Astfel, în persoana Teofanei Basarab se pot distinge trei ipostaze succesive ale aureolei: mai întâi ca semn al legitimității regale, apoi ca semn al vieții monahale, și, în cele din urmă, ca semn al canonizării și al comuniunii veșnice cu Dumnezeu. Cazul ei este exemplar pentru modul în care arta medievală reflectă atât ideologia politică, cât și dimensiunea spirituală a aureolei.⁸

Exemple istorice

• Bizanț: Împărații din dinastia Comnenilor și Paleologilor apar cu aureolă în fresce, îndeosebi în scene de ctitorie.⁹

• Bulgaria: Țarul Ioan Alexandru (sec. XIV), în Tetraevanghelul de la Tărnovo, împreună cu familia sa, toți cu aureole.¹⁰

• Serbia: Dinastia Nemanjić – numeroși membri reprezentați cu aureole, unii ulterior canonizați.¹¹

• Țările Române: Domnitorii ctitori (precum Neagoe Basarab) apar înfățișați cu aureolă în frescele votive ale bisericilor pe care le-au ridicat.¹²

Reprezentarea monarhilor bizantini și balcanici cu aureolă nu trebuie interpretată ca o echivalare directă cu sfințenia personală, ci ca expresie a ideologiei politico-teologice medievale. Puterea era percepută ca dar și misiune divină, iar imaginea vizuală a aureolei consolida această percepție în rândul supușilor. În schimb, aureola sfinților propriu-ziși exprima o realitate spirituală recunoscută prin canonizare și cult liturgic. Exemplul Sfintei Teofana Basarab arată cum aceeași persoană putea purta aureola în registre diferite: ca regină, ca monahie și, în cele din urmă, ca sfântă – ilustrând trecerea de la ideologia politică la sfințenia personală.

Note

1. Christopher Walter, Art and Ritual of the Byzantine Church (London: Variorum, 1982), 45–47.

2. Steven Runciman, The Byzantine Theocracy (Cambridge: Cambridge University Press, 1977), 92.

3. Francis Dvornik, Early Christian and Byzantine Political Philosophy (Washington D.C.: Dumbarton Oaks, 1966), 211–214.

4. Georg Ostrogorsky, Istoria Imperiului Bizantin (București: Editura Academiei, 1980), 134–136.

5. Walter, Art and Ritual, 101.

6. Dimitar Angelov, Vizantiyskata ideologiya i pravoslaviето (Sofia: BAN, 1992), 56.

7. Angelov, Vizantiyskata ideologiya, 119–121.

8. Maria Todorova, „The Cult of Saint Theophano Basarab in Medieval Bulgaria,” Byzantinoslavica 45 (1984): 97–110.

9. Ostrogorsky, Istoria Imperiului Bizantin, 287.

10. Angelov, Vizantiyskata ideologiya, 119–121.

11. Runciman, The Byzantine Theocracy, 155.

12. Ștefan Voinescu, „Imaginea domnitorului în pictura murală a Țărilor Române în Evul Mediu,” Revista Monumentelor Istorice, nr. 1 (1995): 38–40.

______________

Bibliografie selectivă

• Angelov, Dimitar. Vizantiyskata ideologiya i pravoslaviето. Sofia: BAN, 1992.

• Dvornik, Francis. Early Christian and Byzantine Political Philosophy. Washington D.C.: Dumbarton Oaks, 1966.

• Ostrogorsky, Georg. Istoria Imperiului Bizantin. București: Editura Academiei, 1980.

• Runciman, Steven. The Byzantine Theocracy. Cambridge: Cambridge University Press, 1977.

• Todorova, Maria. „The Cult of Saint Theophano Basarab in Medieval Bulgaria.” Byzantinoslavica 45 (1984): 97–110.

• Voinescu, Ștefan. „Imaginea domnitorului în pictura murală a Țărilor Române în Evul Mediu.” Revista Monumentelor Istorice, nr. 1 (1995): 35–42.

• Walter, Christopher. Art and Ritual of the Byzantine Church. London: Variorum, 1982.

______________