Calea ferată subterană de Paul Ionescu

Publicat pe 9 august 2025

Calea ferată subterană

Paul Ionescu

Din colecția Istorie universală

Romania

2025

Calea ferată

„Calea ferată subterană” (The Underground Railroad) a fost o rețea secretă de rute și case sigure folosite de persoanele care fugeau de sclavie în Statele Unite pentru a ajunge la libertate în statele nordice sau în Canada.

Rețeaua a funcționat de la sfârșitul secolului al XVIII-lea până la Războiul Civil American și a fost organizată în primul rând de afro-americani liberi și înrobiți, cu ajutorul aboliționiștilor și al altor simpatizanți. Termenul de „Cale ferată subterană” era o metaforă; nu era o cale ferată propriu-zisă, ci mai degrabă un sistem care folosea terminologia specifică căilor ferate: persoanele evadate erau numite „pasageri”, ghizii erau „conductori”, iar casele sigure erau „stații”.

Legile privind sclavii fugari din 1793 și 1850 au fost un factor major în dezvoltarea rețelei, deoarece aceste legi făceau mai ușoară capturarea sclavilor evadați și i-au determinat pe mulți să caute libertatea la distanțe și mai mari. Printre figurile proeminente asociate cu „Calea ferată subterană” se numără Harriet Tubman, o fostă persoană înrobită care a devenit conductor, și Levi Coffin, un aboliționist quaker cunoscut ca „Președintele Căii ferate subterane”.

Metode de evadare

Metodele folosite de cei care căutau libertatea pentru a evada erau variate și adesea necesitau ingeniozitate pentru a evita capturarea. Ei călătoreau noaptea, sub acoperirea întunericului, utilizând căi naturale și create de om, cum ar fi râuri, canale și drumuri. Unele evadări au avut loc pe mare, cum a fost cazul lui Ona Judge, o persoană înrobită de președintele George Washington. Pentru a deruta câinii de vânătoare folosiți de prinzătorii de sclavi, ei foloseau diverse tactici, inclusiv aplicarea unui amestec de ardei iute, untură și oțet pe încălțăminte, sau a unei paste de broască taur arsă. O altă metodă implica utilizarea de permise false de liberă trecere pentru a călători prin statele sclavagiste fără a trezi suspiciuni.

Terminologie

Rețeaua a adoptat un vocabular unic bazat pe metafora unei căi ferate pentru a menține secretul:

„Pasageri” sau „încărcătură” erau persoanele care evadau din sclavie.

„Conductori” erau ghizii care conduceau persoanele în evadare.

„Stații” sau „stații de tranzit” erau casele sigure unde oamenii se puteau odihni și ascunde.

„Șefii de stație” erau persoanele care îi ascundeau pe cei care căutau libertatea în casele lor.

„Agenții” erau oamenii care îi ajutau pe cei înrobiți să găsească rețeaua.

„Acționarii” erau cei care susțineau financiar rețeaua.

Canada era denumită „Pământul Făgăduinței” sau „Raiul”, iar râul Ohio era numit „Râul Iordan”.

Contextul politic

Operațiunile Căii ferate subterane au fost puternic influențate de evenimente și legi politice:

Legea sclavilor fugari din 1793 cerea inițial ca oficialii din statele libere să ajute la recapturarea persoanelor care evadaseră din sclavie.

Legea mai strictă a sclavilor fugari din 1850, parte a Compromisului din 1850, a facilitat acțiunea prinzătorilor de sclavi și a dus chiar la răpirea persoanelor de culoare libere. Această lege a obligat oficialii din statele libere să ajute la recapturarea fugarilor, ceea ce i-a revoltat profund pe aboliționiști și a alimentat dezvoltarea Căii ferate subterane. Percepția că statele din nord ignorau aceste legi a devenit o justificare cheie pentru secesiunea statelor din sud.

Figuri cheie

Harriet Tubman

Harriet Tubman, născută Araminta Ross în Maryland, în jurul anului 1822, a devenit cel mai faimos conductor al Căii ferate subterane. După ce a evadat ea însăși din sclavie în 1849, a revenit în Maryland de aproximativ 13 ori, pe parcursul unui deceniu, pentru a ghida spre libertate circa 70 de membri ai familiei și prieteni. A fost cunoscută ca „Moise al poporului ei” pentru munca sa neînfricată. În timpul misiunilor sale, purta un pistol mic pentru protecție și pentru a preveni ca vreun „pasager” înfricoșat să se întoarcă și să pună în pericol întregul grup. Tubman a servit și ca spion, cercetaș și asistentă medicală pentru Uniune în timpul Războiului Civil. Munca ei s-a extins dincolo de Calea ferată subterană; a devenit, de asemenea, o apărătoare a dreptului la vot pentru femei.

Levi Coffin

Cunoscut ca „Președintele Căii ferate subterane”, Levi Coffin a fost un aboliționist quaker născut în Carolina de Nord în 1798. El și soția sa, Catherine Coffin, au fost esențiali în rețea, oferind adăpost și asistență pentru mii de persoane care căutau libertatea. După ce s-au mutat în Newport (acum Fountain City), Indiana, în 1826, casa lor a devenit o „stație” cheie și a primit faimoasa poreclă „Gara Centrală a Căii ferate subterane”. Se crede că munca soților Coffin a inspirat personajele Simeon și Rachel Halliday din romanul „Coliba unchiului Tom” al lui Harriet Beecher Stowe. Mai târziu în viață, Coffin s-a mutat în Cincinnati, Ohio, unde și-a continuat munca aboliționistă deschizând un magazin care vindea doar produse fabricate prin muncă liberă. Autobiografia sa, Reminiscences of Levi Coffin, este considerată o relatare valoroasă de primă mână a mișcării aboliționiste.

Mary Meachum

Mary Meachum a fost o femeie de culoare liberă și aboliționistă din St. Louis, Missouri. Ea și soțul ei, John Berry Meachum, și-au dedicat viețile educării și eliberării persoanelor înrobite. Când Missouri a interzis educația pentru copiii de culoare în 1847, cuplul și-a mutat școala pe un vapor pe râul Mississippi, în afara jurisdicției statului. După moartea soțului ei, Mary a continuat munca lor. În noaptea de 21 mai 1855, a fost arestată pentru că a încercat să transporte cu barca un grup de nouă persoane înrobite peste râul Mississippi, în Illinois. Deși a fost acuzată de „furt de sclavi”, a fost ulterior achitată de toate acuzațiile. Locul acestei tentative de evadare este acum recunoscut ca Mary Meachum Freedom Crossing, un sit în cadrul Rețelei Căii ferate subterane pentru libertate a Serviciului Parcurilor Naționale.

Lord Dunmore

John Murray, al 4-lea Conte de Dunmore, a fost ultimul guvernator regal al coloniei britanice Virginia. Deși implicarea sa nu a făcut parte din Calea ferată subterană organizată, acțiunile sale au avut un impact semnificativ asupra persoanelor înrobite care căutau libertatea. În noiembrie 1775, în timpul Războiului de Independență al Statelor Unite, a emis ceea ce este cunoscut sub numele de Proclamația lui Dunmore. Acest document promitea libertatea oricărei persoane înrobite și servitorilor prin contract deținuți de patrioții americani care erau „capabili și dispuși să poarte arme” și să se alăture armatei britanice. Motivația sa nu a fost umanitară, ci mai degrabă o mișcare militară strategică pentru a destabiliza coloniștii rebeli. Proclamația a inspirat mii de persoane înrobite să fugă de stăpânii lor și să caute refugiu la britanici.

Lecțiile durabile desprinse din istoria Căii ferate subterane se concentrează pe drepturile omului, curaj și puterea rezistenței organizate.

„Calea ferată subterană” nu a fost efortul unei singure persoane, ci o rețea vastă și descentralizată de indivizi care lucrau împreună. Acest lucru evidențiază lecția că obstacolele aparent de netrecut pot fi depășite prin acțiune colectivă și ajutor reciproc. A fost o dovadă a puterii unei mișcări de bază în care mulți oameni, din medii diverse, au jucat un rol într-o cauză comună.

Persoanele implicate, în special cele care căutau libertatea, au dat dovadă de un curaj și o reziliență extraordinare. Își riscau viețile în fiecare noapte pentru a evada din sclavie, confruntându-se cu pericolul constant al prinzătorilor de sclavi și al elementelor naturii. Aceasta ne oferă o lecție puternică despre spiritul uman neclintit și despre sacrificiile pe care oamenii sunt dispuși să le facă pentru a obține libertatea și autodeterminarea.

O lecție fundamentală este datoria morală de a te opune nedreptății, chiar și atunci când este sancționată de lege. Aboliționiștii și conductorii Căii ferate subterane au încălcat în mod intenționat legi precum Legile sclavilor fugari, deoarece credeau că sclavia este o profundă nedreptate morală. Acest lucru ne învață că adevărata justiție necesită uneori nesupunere civilă în fața unui guvern nedrept.

Pentru a încheia, iată un citat puternic de la însăși Harriet Tubman, care surprinde spiritul Căii ferate subterane și dorința profundă de libertate care a animat-o:

„Am raționat asta în mintea mea; aveam dreptul la unul din două lucruri, libertate sau moarte; dacă nu puteam avea unul, aș fi avut celălalt; căci niciun om nu mă va lua vie.”

— Harriet Tubman