Căpitanul Constantin Cantacuzino

As al Aviației

Constantin Cantacuzino

Publicat pe 24 Octombrie 2025

Paul Ionescu

Din colecția Istoria Românilor

Romania

2025

Prinț al Așilor

Constantin Cantacuzino, a fost una dintre cele mai proeminente figuri din istoria României secolului XX.
Un prinț din nobila familie Cantacuzino, un atlet internațional, un aviator îndrăzneț și recunoscut oficial ca fiind unul dintre așii de elită ai Forțelor Aeriene Române în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.
Viața sa, marcată de privilegii și pasiune, a culminat cu un eroism extraordinar în aer și un sfârșit tragic în exilul impus de regimul comunist.

Născut pe 11 noiembrie 1905 la București, Cantacuzino era fiul Prințului Mihail G. Cantacuzino și al Mariei Tescanu Rosetti. După moartea tatălui său, mama sa s-a căsătorit ulterior cu celebrul compozitor George Enescu. Constantin era un individ cu o energie imensă și un talent multilateral, remarcându-se într-un spectru larg de activități cu mult înainte de a intra în luptă.

Pasiunile sale se axau pe viteză și competiție.

A fost un motociclist dedicat și de succes, concurând și câștigând numeroase curse. A stabilit un record mondial celebru în cursa epuizantă Paris-București cu motocicleta, demonstrând anduranța și aptitudinile sale mecanice.

A fost căpitanul echipei naționale de hochei pe gheață a României la Campionatul Mondial din 1933, dând dovadă de leadership și spirit de echipă.

Înclinația sa mecanică a fost formalizată în 1937, când i s-a acordat un brevet în Franța pentru o invenție intitulată: "Dispozitiv ce arată simultan ora în unități uzuale de măsurare a timpului și în unități uzuale de măsurare a arcului"—o mărturie a minții sale inovatoare.

În ajunul războiului, Constantin era deja un pilot desăvârșit, câștigând concursul național de acrobație aeriană în 1939 cu avionul său Bü 133 Jungmeister. În 1941, a fost numit Pilot Șef al LARES, compania națională de transport aerian și predecesoarea TAROM, devenind o figură centrală în aviația civilă română.

Serviciul Militar

Scurtă Prezentare

Cariera militară a lui Cantacuzino s-a desfășurat între 1941 și 1945, perioadă în care a avansat la gradul de Căpitan și s-a impus ca unul dintre cei mai mari piloți de vânătoare ai României. A participat la un număr uimitor de misiuni de luptă, pilotând aeronave precum Hawker Hurricane și Messerschmitt Bf 109.

Serviciul său de război poate fi împărțit în trei faze distincte, definite de unitatea sa și de alianțele schimbătoare ale României.

Faza I:
Campaniile Inițiale (Escadrila 53 Vânătoare)
Cantacuzino și-a început serviciul operațional pe Frontul de Est pe 5 iulie 1941, ca parte a Escadrilei 53 Vânătoare, luptând împotriva Uniunii Sovietice. Abilitatea sa excepțională și stilul agresiv au fost imediat evidente. Primele sale isprăvi i-au adus prima decorație majoră: a fost decorat cu Ordinul Virtutea Aeronautică, Crucea de Aur cu două barete (acordat în noiembrie 1941, publicat în februarie 1942). Citarea sublinia zelul și curajul său excepțional, evidențiind în mod specific doborârea a patru avioane inamice de bombardament în această scurtă perioadă de operațiuni.

Faza II:
Apogeul Frontului de Est (Grupul 7 Vânătoare)
După o perioadă departe de front, Cantacuzino a revenit în luptă pe 26 aprilie 1943, alăturându-se Grupului 7 Vânătoare, unde a continuat să se angajeze împotriva forțelor sovietice. Această perioadă l-a consolidat ca as de top, zburând misiuni continue și demonstrând o măiestrie a tacticii de luptă aeriană. Numărul său de misiuni a crescut rapid, iar palmaresul său de victorii aeriene s-a amplificat. Pentru eroismul său continuu, a fost decorat cu Ordinul Virtutea Aeronautică, clasa Cavaler (publicat în martie 1944). Această citare recunoștea în mod specific curajul și vitejia de care a dat dovadă în aer. Realizările sale din această fază l-au plasat printre cei mai decorați și temuți piloți de pe front.

Faza III:
Comandă și Războiul împotriva Germaniei (Grupul 9 Vânătoare)
Peisajul politic și militar al celui de-Al Doilea Război Mondial s-a schimbat dramatic pentru România pe 23 august 1944, când țara a trecut de la Axa la Aliați. Serviciul lui Cantacuzino a urmat imediat acestei schimbări monumentale. I s-a încredințat comanda Grupului 9 Vânătoare și și-a îndreptat eforturile de luptă împotriva forțelor Germaniei Naziste și ale Ungariei Fasciste. Sub comanda sa, grupul a jucat un rol crucial în campaniile ulterioare de eliberare a Transilvaniei și de alungare a forțelor germane din regiune. Această fază a demonstrat nu doar priceperea sa de luptător, ci și abilitățile sale de lider, asigurând eficacitatea unității sale în timpul unei tranziții haotice și critice.

Decorațiile sale au inclus cea mai înaltă distincție militară românească, Ordinul Mihai Viteazul, Ordinul Virtutea Aeronautică și Crucea de Fier germană din perioada în care a luptat pe Frontul de Est.

Relatare Detaliată a Bătăliilor Sale Aeriene

Cariera lui Constantin Cantacuzino ca pilot de vânătoare a fost de o intensitate și o pricepere excepționale, acoperind cele mai brutale faze ale celui de-Al Doilea Război Mondial pe Frontul de Est, apărând România împotriva raidurilor Aliaților și, în cele din urmă, luptând împotriva foștilor săi aliați germani. Este asul român cu cel mai mare scor din război.

Faza I:
Bătăliile Timpurii cu Escadrila 53 Vânătoare (Iulie - Octombrie 1941)

Cantacuzino și-a început serviciul militar târziu în faza inițială a Campaniei de Est, alăturându-se Escadrilei 53 Vânătoare (echipată cu aeronave britanice Hawker Hurricane Mk I) pe 5 iulie 1941.

Primele Victorii (Iulie 1941):
A obținut rapid statutul de as. Prima sa doborâre confirmată a fost un bombardier sovietic DB-3 pe 11 iulie. Până pe 15 iulie, doborâse încă patru DB-3, ajungând la un scor de 5 victorii în doar patru zile.

Palmaresul Inițial:
Până la demobilizarea sa pe 31 octombrie 1941, în urma capturării Odesei, el revendicase 4 victorii confirmate (3x bombardiere DB-3 și 1x vânător I-16) și 2 victorii probabile (1x DB-2 și 1x I-16).

Decorație:
Această performanță timpurie și explozivă i-a adus Ordinul Virtutea Aeronautică, Crucea de Aur cu două barete.

Faza II:
Apogeul Frontului de Est cu Grupul 7 Vânătoare (Aprilie 1943 - Mai 1944)

Cantacuzino a revenit în serviciul activ pe 26 aprilie 1943, ca și comandant al Escadrilei 58 din cadrul Grupului 7 Vânătoare, care era echipat cu noul și formidabilul vânător german Messerschmitt Bf 109G. A stăpânit rapid aeronava avansată, impresionându-l pe instructorul său german, asul Helmut Lipfert. Aceasta a fost perioada sa cea mai de succes în obținerea de victorii împotriva Forțelor Aeriene Sovietice (VVS).

Angajamente Cheie Împotriva VVS

Încleștarea cu Spitfire-uri (29 iunie 1943):
În timp ce escorta trei bombardiere Ju 88 împreună cu aripa sa, au fost ambuscați de o formație sovietică mai mare de 4 Yak-uri, 2 La-5 și 4 Spitfire-uri. În lupta acerbă, aripa sa a fost lovită și forțată să se retragă. Cantacuzino a continuat lupta singur, doborând cu măiestrie două Spitfire-uri. Propriul său Bf 109G a fost avariat, dar a reușit o aterizare pe burtă. În ciuda succesului personal, două dintre bombardierele escortate au fost pierdute.

Duelul cu un As Sovietic (27 iulie 1943):
Cantacuzino trebuia să escorteze un avion german de recunoaștere, dar doar aeronava sa a fost alimentată la timp. Ajungând la punctul de întâlnire, a găsit avionul german atacat de un vânător Yak cu o capotă de motor roșie distinctivă (un semn care indica adesea un as sovietic cu peste 25 de victorii), protejat de alte două Yak-uri. Cantacuzino s-a angajat și, după o luptă intensă, a reușit să ajungă în spatele asului sovietic și să-l doboare înainte ca cei doi piloți din aripă să poată interveni. Aceștia au fugit imediat după ce au asistat la distrugerea liderului lor. Asul doborât a fost identificat ulterior ca fiind Nikolay F. Khimushin (creditat cu 12 victorii).

„Săptămâna celor Nouă Doborâri” (2-5 august 1943):
Pe parcursul acestei scurte perioade, Cantacuzino a avut o explozie de productivitate, doborând încă 9 aeronave inamice (4 Yak-uri și 5 avioane de atac la sol Ilyushin Il-2), ridicându-și scorul la 27.

Atacul Solitar (5 august 1943):
Într-una dintre cele mai îndrăznețe acțiuni ale sale, Cantacuzino a întâlnit o formație sovietică masivă de 40 de aeronave (un amestec de Il-2 și vânători Yak) în timp ce era într-o patrulare solo. Recunoscând numărul covârșitor, a ales totuși să atace pentru a provoca dezordine. A plonjat în formația de Il-2, a doborât două dintre bombardiere și a fost imediat înconjurat de vânătorii Yak. A reușit să scape de atacul principal, dar un Yak persistent i-a rămas pe coadă, pe care Cantacuzino l-a manevrat cu măiestrie și l-a doborât, ajungând la un total de trei victorii pentru acea zi.

„Ziua Excelentă” (16 august 1943):
Grupul 7 Vânătoare a avut o zi spectaculoasă, revendicând 22 de doborâri confirmate. Cantacuzino a contribuit cu trei victorii confirmate (2x La-5 și 1x Il-2) la palmaresul grupului.

Decorație:
Pentru vitejia sa continuă și numeroasele victorii, a primit Crucea de Fier, clasa I (28 august 1943) și Ordinul Virtutea Aeronautică, clasa Cavaler (acordat în februarie 1944).

Angajamente cu Aliații Occidentali (USAAF)

Lupta cu Liberator-urile (15 aprilie 1944):
USAAF a început să lanseze raiduri masive împotriva țintelor petroliere românești, în principal Ploiești. Cantacuzino și aripile sale s-au angajat împotriva unei formații de bombardiere, rezultând doborârea a șase bombardiere grele B-24 Liberator. Cantacuzino a revendicat personal un B-24 ca fiind prima sa victorie împotriva Aliaților Occidentali.

Prima Doborâre de Mustang (6 iunie 1944):
Continuând să zboare misiuni defensive, Cantacuzino a fost creditat cu doborârea unui vânător P-51 Mustang, devenind primul pilot român care a înregistrat o victorie împotriva acestei aeronave americane extrem de apreciate. În acest moment, palmaresul său confirmat se ridica la 36 de victorii.

Faza III:
Schimbarea de Tabără și Lupta Împotriva Germaniei (August 1944 - Mai 1945)

În urma loviturii de stat de pe 23 august 1944, România a schimbat alianța în favoarea Aliaților, iar Cantacuzino, acum comandant al Grupului 9 Vânătoare, și-a îndreptat imediat abilitățile împotriva forțelor germane.

Apărarea Bucureștiului:
Deoarece forțele germane au ripostat bombardând Bucureștiul de pe aerodromurile aflate încă sub controlul lor, Cantacuzino a condus apărarea capitalei. În timpul acestor misiuni, a doborât trei bombardiere germane Heinkel He 111.

„Misiunea Mustang” (Operațiunea Reunion)
Poate cea mai faimoasă misiune a sa din această perioadă nu a fost o luptă, ci o misiune de legătură extrem de importantă.

După armistițiu, Cantacuzino a primit sarcina de a-l transporta pe Locotenent-colonelul James Gunn III, cel mai înalt ofițer american prizonier de război din România, la baza aeriană aliată din Foggia, Italia. Scopul era stabilirea contactului cu Aliații și coordonarea evacuării a peste 1.000 de prizonieri de război americani (Operațiunea Reunion). Bf 109G-ul lui Cantacuzino a fost vopsit în grabă cu mari steaguri americane pentru identificare.

La sosirea în Italia, aeronava sa de fabricație germană nu a putut fi realimentată. I s-a oferit un P-51 Mustang pentru zborul de întoarcere, dar piloții americani l-au avertizat că ar avea nevoie de antrenament pentru acest tip. Cantacuzino, cu îndrăzneala sa caracteristică, a ignorat sfatul, a decolat, a efectuat un uimitor program complet de acrobație deasupra aerodromului, care i-a uluit pe aviatorii americani, și a zburat singur cu Mustangul înapoi în România. A finalizat cu succes misiunile sale de legătură înainte de a reveni în luptă.

Ultimele Bătălii pe Frontul de Vest

Ultima Victorie Confirmată (25 februarie 1945):
Pilotând Bf 109G deasupra Cehoslovaciei, Cantacuzino și aripa sa, Sergentul-Major Traian Dârjan, au angajat o formație de opt vânători germani Focke-Wulf Fw 190F. În lupta aeriană care a urmat, Cantacuzino a doborât un Fw 190, pilotat de Hermann Heim. Aceasta a fost ultima sa victorie confirmată.

În timp ce încercau să localizeze locul prăbușirii pentru validare, Cantacuzino și aripa sa au fost ambuscați de doi vânători germani Bf 109G (Gustavs). Ambii piloți români au fost doborâți. Cantacuzino a reușit să se parașuteze, dar aripa sa, Dârjan (un as cu 11 victorii), a fost ucis.

La sfârșitul războiului, Căpitanul Constantin Cantacuzino a acumulat un palmares de neegalat în Forțele Aeriene Române, obținând victorii împotriva aeronavelor de vânătoare și bombardament ale trei mari puteri: Uniunea Sovietică, Statele Unite ale Americii și Germania Nazistă. Combinația sa de pricepere tehnică, leadership de comandă și curaj personal incredibil i-au consolidat legenda de „Prinț al Așilor”.

Exilul Postbelic și Moartea

Scurtă Prezentare

Odată cu ocupația sovietică și înființarea ulterioară a regimului comunist în România, Cantacuzino, un reprezentant al vechii clase nobiliare și un fost erou împotriva sovieticilor, și-a văzut viața și libertatea în pericol. A fost forțat să părăsească patria.

S-a refugiat inițial la Paris înainte de a se stabili în Spania, unde și-a trăit restul vieții în exil. A murit în Spania pe 26 mai 1958, la vârsta de 52 de ani, și este înmormântat în Cimitirul Civil din Madrid.

Povestea lui Constantin „Bâzu” Cantacuzino este amintită în România ca fiind cea a unui erou național autentic—un om care a excelat în fiecare domeniu al vieții, de la terenul de sport la carlinga avionului, dedicându-și talentele sale formidabile serviciului țării sale în timpul celor mai tumultuoși ani. Fiica sa, renumita scriitoare Maria-Ioana Cantacuzino, cunoscută sub pseudonimul Oana Orlea, avea să ducă mai departe moștenirea familiei.

Viața postbelică a lui Constantin Cantacuzino a fost definită de schimbarea geopolitică ce l-a transformat dintr-un erou național celebrat într-un inamic al statului, forțându-l într-un exil permanent și dificil.

O Relatare Mai Detaliată

După eliberarea României de sub forțele germane și sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, Uniunea Sovietică și-a consolidat rapid influența, ducând la instalarea unui regim comunist. Pentru Cantacuzino, un prinț al vechii aristocrații, un erou de război care luptase cu înverșunare împotriva sovieticilor și un fost lider în aviația civilă, această schimbare politică a însemnat o catastrofă totală.

Noul regim a vizat în mod sistematic elita antebelică și oponenții Uniunii Sovietice. Cantacuzino a fost clasificat ca membru al clasei „decadente” și s-a confruntat cu un control politic și un pericol intens.

Guvernul comunist și-a început procesul de naționalizare și confiscare a proprietăților private. Cantacuzino a pierdut toate pământurile și bunurile familiei sale, fiind deposedat de averea și statutul său nobiliar peste noapte.

Această perioadă de greutăți și sărăcie a avut, de asemenea, un impact puternic asupra vieții sale personale, ducând la dizolvarea căsătoriei sale de la acea vreme. În 1946, s-a căsătorit cu actrița de film româncă Nadia Kujnir-Herescu (Nadia Gray).

Dându-și seama că viața îi era în pericol sub dictatura comunistă în ascensiune, Cantacuzino a luat decizia dificilă de a fugi din țară.

A reușit să evadeze din România în 1947 în timp ce lucra în profesia sa inițială. A folosit un zbor comercial pentru compania aeriană de stat, LARES, ca oportunitate de a cere azil politic la aterizarea în Italia.

Cantacuzino s-a stabilit în cele din urmă în Spania, o țară cunoscută pentru primirea exilaților anticomuniști.

Lipsit de averea sa, a trebuit să găsească o modalitate de a se întreține. Cu asistența financiară a comunității de exilați români, a reușit să achiziționeze o aeronavă, în special un biplan Bücker Bü 133 Jungmeister—un tip de avion la care excelase înainte de război. A revenit în aer, nu ca pilot de vânătoare, ci ca pilot profesionist de acrobație, efectuând rutine îndrăznețe la spectacolele aeriene din Europa. De asemenea, se pare că a lucrat o perioadă și la stropitul culturilor.

A încercat în mod repetat, dar fără succes, să obțină permisiunea de a imigra în Statele Unite ale Americii.

Constantin Cantacuzino și-a trăit ultimii ani ai vieții în exil, câștigându-și existența prin priceperea pe care o stăpânise în război și în pace. Cu toate acestea, sănătatea i s-a deteriorat.

A murit pe 26 mai 1958, la Madrid, Spania, la vârsta de 52 de ani.

Deși unele relatări neconfirmate au menționat un posibil accident de avion, rapoartele de încredere din acea perioadă, inclusiv articolele de ziar, indică faptul că a murit într-o clinică din Madrid în urma unei operații. Mai exact, cauza este înregistrată ca fiind complicații legate de o operație de ulcer gastric.

Cantacuzino este înmormântat în Cimitirul Civil din Madrid. Viața sa în exil a contrastat puternic cu celebritatea sa tinerească și eroismul său din timpul războiului, fiind caracterizată de realitatea dură de a-și câștiga existența după ce a pierdut totul din cauza schimbărilor politice din țara sa natală.

Bibliografie

Cpt. Av. BÂZU Cantacuzino - Amintiri şi însemnări
Vasile TUDOR, Ion-Oiţă POPESCU, Julian OLIER, Ion ALEXANDRESCU, Mircea DUMITRIU, coordonator Mihaela PASCU
Editura STAR TIPP, Slobozia, 2008
ISBN: 978-973-8134-81-2

Constantin "Bâzu" Cantacuzino. Prinţul aşilor
Vasile TUDOR
Editura Modelism, Bucureşti 2002
ISBN: 973-8101-05-0
seria "Aşii Aviaţiei Române"
prefaţă de Ion Dobran

https://www.aviatori.ro/