'DRUMUL SPRE VIDIN - Epopeea uitată a armatei române în iarna lui 1877–1878' de Dr. Ivo Gheorghiev

Publicat pe 17 Noiembrie 2025

Epopeea uitată a armatei române în iarna lui 1877–1878

Dr. Ivo Gheorghiev

Din colecția Legende Românești

Romania

2025

Cetatea fecioară

Într-o seară de ianuarie 1878, deasupra viilor înghețate de lângă Smârdan, tunurile românești își caută ținta prin ceața groasă. Zăpada este amestecată cu noroi și sânge, iar comandanții strigă mereu același cuvânt: „Înainte!”. Câteva săptămâni mai târziu, pe străzile distruse ale Vidinului, preoții bulgari îi întâmpină cu icoane pe soldații români, iar un medic născut la Parma – Carol Davila – scrie fiicei sale că apusurile de peste Dunăre par „o victorie a civilizației și a creștinismului asupra barbariei”.

Între aceste două imagini – atacul de la Smârdan și intrarea în „cetatea fecioară” Vidin – se află una dintre cele mai spectaculoase, dar și mai puțin cunoscute, campanii din Războiul de Independență al României.

Războiul ruso-otoman din 1877–1878 nu a fost doar un conflict între două imperii. Pentru români și bulgari, el a însemnat șansa istorică de a rupe definitiv legătura cu Istanbulul.

După convenția româno-rusă din aprilie 1877 și proclamarea independenței la 9/21 mai, armata română trece Dunărea, contribuie decisiv la căderea Plevnei și își câștigă respectul aliaților. Odată cu capitularea lui Osman Pașa, strategia se schimbă: rușii împing frontul spre Balcani și Adrianopol, iar românilor li se propune să preia responsabilitatea pentru nord-vestul Bulgariei.

Pentru Ion C. Brătianu și pentru principele Carol, e o oportunitate istorică: România poate demonstra că nu este doar „aliatul util” al Rusiei, ci un actor militar de sine stătător. Obiectivul devine clar: neutralizarea ultimei mari cetăți otomane de pe Dunărea de mijloc – Vidinul – și eliberarea unui spațiu bine definit, de la Oriahovo la Timoc.

De secole, Vidinul stăpânea un cot strategic al Dunării. Până în 1878, cetatea nu fusese cucerită de niciun inamic – de aici și renumele romantic, răspândit în sursele bulgare, de „sfântă cetate fecioară”.

La sfârșitul secolului al XIX-lea, sistemul său defensiv era impresionant:
* două centuri de fortificații cu bastioane, ziduri și șanțuri inundate;
* lucrări exterioare în satele din jur (Smârdan, Inovo, Novo Selo, Kapitanovți, Pokraina);
* baterii de artilerie orientate spre Dunăre.

Comandantul garnizoanei era Mehmed Izzet Pașa, un general tânăr, de 33 de ani. În spatele zidurilor se aflau circa 8 000 de soldați otomani, 25 000 de refugiați musulmani din satele ocupate de români și aproximativ tot atâția locuitori creștini.

După Plevna, din unitățile române se formează Corpul de Vest, comandat de generalul Nicolae Haralambie. Efectivele destinate operațiunilor împotriva Vidinului vorbesc de la sine despre ambițiile acestei campanii:
peste 15 000 de infanteriști,
aproximativ 2 000 de cavaleriști,
84 de tunuri pe malul bulgar, secondate de 52 de piese de la Calafat.

În total, 136 de guri de foc românești acoperă Vidinul de pe ambele maluri ale Dunării. O linie telegrafică transdunăreană leagă bateriile dintre Calafat și pozițiile de la Smârdan și Inovo – tehnologia modernă în serviciul unei armate tinere care vrea să arate că joacă în aceeași ligă cu marile puteri.

La 11/23 ianuarie 1878, Haralambie semnează ordinul care declanșează ofensiva generală asupra pozițiilor exterioare ale Vidinului: Divizia 4 trebuie să ocupe Tătărica, Divizia 1 – Rupcea și Novo Selo, Divizia 2 – Smârdan și Inovo.

Ținta nu este încă cetatea în sine, ci inelul de sate fortificate care o apără. Ca într-o partidă de șah, românii încep prin a elimina piesele de pe margine.

Dimineața zilei de 12/24 ianuarie 1878. Zăpadă, ceață, un frig „care te pătrundea până în oase”, după cum își va aminti generalul Ion Cotruț.

Patru baterii de artilerie română – Berășteanu, Tomescu, Alexandrescu, Nicolaou – sunt ascunse la marginea viilor de la Dinkovița. Gropile tunurilor sunt acoperite cu zăpadă. În față, pe o linie neregulată, se întind tranșeele turcești ale Smârdanului.

La semnal, infanteria primește comanda: „Înainte!”. Regimentul 6 linie, alături de Regimentul 4, se avântă spre primul redut. Gloanțele lovesc din toate părțile, dar elanul atacului nu slăbește. În câteva minute, românii ajung la parapet.

Turcii, surprinși, ezită. Mulți se adună într-un colț al redutului, aruncă armele, își scot fesurile și cad în genunchi strigând „Aman!”. Bătălia, însă, nu are timp pentru gesturi teatrale – unii soldați români, înfierbântați, continuă să lovească. Comandantul trebuie să strige din răsputeri: „Lăsați-i, s-au predat!”.

Smârdanul cade, dar adevăratul coșmar abia începe.

Intrarea în sat transformă Smârdanul într-un labirint mortal. Fiecare casă devine un cuib de rezistență. De la fiecare fereastră, din spatele fiecărei grămezi de fân, se trage.

Soldații români sparg uși, pătrund în odăi pline de fum, neutralizează unul câte unul punctele de foc. Pe strada principală, după cum notează martorii, „părea că ne aflăm într-un iad”: țipete, rafale, bucăți de lemn sfâșiate de gloanțe, trupuri prăbușite.

Ambulanțele de campanie – căruțe, sănii, orice mijloc care poate aluneca pe zăpadă – aleargă înainte și înapoi, pline de răniți cu capul și gâtul bandajate provizoriu. Toți morții români, își amintește Cotruț, au fost găsiți „căzuți pe burtă, cu armele încleștate în mâini”.

În acest peisaj apocaliptic, se naște unul dintre episoadele simbol ale războiului: dubla asaltare a redutelor Smârdanului de către maiorul Uliescu și oamenii săi din Regimentul 6.

În fruntea Companiilor 5 și 6, maiorul Uliescu atacă primul redut și înalță steagul pe parapet.

Când descoperă că un al doilea redut continuă să bombardeze satul, ia decizia fulgerătoare de a-l asalta din nou.

În vârtejul fumului și al zăpezii murdare, oamenii lui se aruncă asupra celui de-al doilea redut, alături de o companie din Regimentul 4.

Tunurile turcești trag în grabă, dar proiectilele se înfig în pământ; românii ajung la parapet, pătrund în lucrare și ridică din nou steagul Regimentului 6.

Port-drapelul, sergentul Pantazi, rămâne singurul supraviețuitor al gărzii drapelului. Rapoartele de epocă îl descriu drept „cel dintâi care a sărit peste parapete” – de două ori.

În timp ce Smârdanul este cucerit, otomanii încearcă să lovească în flanc pozițiile românești de la Inovo. Dinspre Kapitanovți, o coloană ordonată, cu tiraliori în față și rezerve în coloane de companie, avansează prudent.

Fără muniție suficientă (soldații au doar câte șapte cartușe), Cotruț le poruncește oamenilor să nu tragă până când inamicul nu ajunge la 25 de metri. Când distanța este atinsă, o singură companie deschide focul. E suficient: linia turcească se destramă, focul se rarefiază, coloana se retrage în dezordine înapoi în Kapitanovți.

A doua zi, generalul Mihail C. Cerchez sosește cu întăriri – Regimentul 5 linie, un regiment de dorobanți, o baterie comandată de căpitanul Nicolaou. Noii veniți își ocupă pozițiile pe înălțimi. Când turcii reiau atacul și își aduc tunurile în față, generalul ezită pentru o clipă. Maiorul Vartiadi nu mai așteaptă: ordonă foc.

Primul proiectil românesc lovește direct unul dintre tunurile otomane și îl răstoarnă cu roțile în sus. Efectul moral este devastator: întreaga coloană se întoarce precipitat în Kapitanovți.

Pe flancul mobil, escadronul de cavalerie „Suceava” atacă trupele turce în retragere de la Smârdan. Raportul căpitanului Tănăsescu menționează peste patruzeci de inamici „secerați de sabie”, cu prețul a șase soldați căzuți și mai mulți cai uciși.

Nu e de mirare că, la scurt timp, generalul Cerchez le scrie oamenilor săi: „În ziua de 12 ianuarie ați ajuns la porțile unei cetăți socotite neînvinsă. A doua zi ați dovedit că știți să apărați ceea ce ați cucerit”.

După Smârdan, Inovo și Kapitanovți, Vidinul este încercuit.

Generalul Haralambie își redistribuie trupele: Regimentul 6 rămâne la Smârdan, Regimentul 9 la Inovo, Regimentul 4 și un batalion din Regimentul 11 la Kapitanovți, două batalioane de vânători la Pokraina, cavaleria de elită la Kutova, cu avanposturi pe malul Dunării, la Antimovo. Artileria se grupează între Smârdan și Inovo, pregătită să lovească liniile de comunicație ale cetății.

În același timp, de la București vine o telegramă categorică: Ion C. Brătianu îl avertizează pe Haralambie că Austro-Ungaria ar putea cere oprirea focului și îl îndeamnă să grăbească lucrurile: „Concentrați la Vidin și bombardați… De aceea ne grăbim”.

Urmează nouă zile de bombardament intens, sincronizat între bateriile de la Calafat și cele de pe malul bulgar. Ordinele sunt clare: sute de proiectile în 24 de ore, cu pauze de câte două-trei ore, fără ca artileriile de pe cele două maluri să tacă simultan.

Vidinul suportă lovitură după lovitură. Un martor român nota că „nu exista casă fără crăpături”, ferestrele erau sparte, zidurile găurite. Și totuși, în spatele acestei ploi de metal, urmează unul dintre cele mai civilizate episoade ale războiului.

Ziua de 24 februarie

Armistițiul încheiat între Rusia și Imperiul Otoman impune o reglementare a situației fortărețelor rămase. Pentru Vidin și Belogradcik, comandanții celor două tabere – generalul român Manu și Mehmed Izzet Pașa – negociază o convenție detaliată:
ziua și ora evacuării trupelor otomane;
punctele unde vor fi cantonate provizoriu;
ora și traseul de intrare al trupelor române;
onorurile militare reciproce;
protecția familiilor de militari otomani și a refugiaților;
libera trecere prin liniile sârbe.

La 12/24 februarie 1878, la prânz, pe șoseaua Vidin–Tătărița, Izzet Pașa își aliniază trupele. Generalul Manu sosește însoțit de statele majore român și otoman. Trupele otomane defilează, primesc onorul armatei române și pornesc spre Belogradcik.

Apoi, o divizie mixtă a Corpului de Vest – batalioane din Diviziile 1, 2 și 3, cu baterii de artilerie, geniu și escadroane de cavalerie – se aliniază pe trei linii în fața Vidinului. Sub sunetul fanfarelor, generalul Manu trece în revistă trupele.

La poarta orașului, guvernatorul civil Sirrî Pașa îl întâmpină, însoțit de funcționari și notabili. În fața bisericii locale, preoții ies cu icoane și cruci. Liturghia care urmează îi pomenește numele Domnitorului României, iar o delegație formata de cetațeni din Vidin îi mulțumește armatei române pentru eliberarea „populației creștine de sub jugul apăsător”.

Seara, Izzet și Sirrî Pașa oferă un banchet în onoarea ofițerilor români. Două zile mai târziu, la Calafat, românii întorc gestul. Generali care, cu câteva zile înainte, își bombardau orașele, discută acum la aceeași masă despre viitor și regretă că „două popoare vecine au fost silite să se înfrunte cu armele în mână, în loc să rămână în cea mai strânsă prietenie”.

În mijlocul acestui tablou militar, vocea lui Carol Davila aduce o altă perspectivă. În scrisoarea sa din 31 ianuarie/12 februarie 1878, generalul medic desenează un portret emoționant al Vidinului:
„Ulițele sunt lungi ca o pomelnică țigănească și cumplit de murdare… Peste tot oamenii tânjesc după sfârșitul războiului. Bietele copilași pe care îi întâlnesc privesc trist și seamănă cu păsărele în colivie, care ar zbura dacă li s-ar deschide ușa.”

În același timp, Davila are ochi pentru frumusețea locului: viile și livezile de cireși din jurul Vidinului, căsuțele de vie, luciul bălților în care se oglindește cerul roșiatic, minaretele care „strălucesc ca niște flăcări”, biserica din Calafat cu turlele sale aurite, Balcanii acoperiți de zăpadă, care par „o piramidă egipteană” povestind istoria năvălirilor barbare.

Dar Davila nu este doar observator. Ca șef al serviciului sanitar român, el organizează evacuarea răniților, controlează spitalele improvizate în casele oamenilor de rând, intră în focarele de tifos și holeră, riscându-și propria viață. Elevii săi își vor aminti mai târziu că era „mereu în mișcare, cu un cuvânt de încurajare și cu o glumă caldă”, privit de răniți „ca un Dumnezeu salvator”.

După război, același Davila, născut la Parma și format la Paris, îi adună pe studenții bulgari care făceau carieră în România și le spune:
„Bulgaria este eliberată. Mergeți în patria voastră, semănați acolo știința pe care ați dobândit-o la noi, fiți de folos. Bulgaria vă așteaptă.”
În acest gest simplu se concentrează un întreg program de solidaritate regională, dincolo de frontiere și de interese de moment.

Pentru români, Smârdanul și Vidinul sunt dovada că armata tânărului stat a fost capabilă să conducă singură o campanie complexă – cu infanterie, cavalerie, artilerie și serviciu sanitar modern.

Pentru bulgari, nord-vestul țării (și Vidinul în special) reprezintă ultima piesă de pe harta eliberării, după ce trupele ruse înaintează spre Sofia și Adrianopol.

Pentru ambele popoare, această campanie arată că destinele lor sunt împletite – românii ca eliberatori, bulgarii ca beneficiari direcți, dar și ca parteneri ulteriori în modernizarea regiunii.

În deceniile următoare, imaginea acestei campanii a fost distorsionată de ideologii.

În România, accentul s-a pus mai ales pe Plevna, în timp ce Vidinul a rămas într-un con de umbră – evocat mai degrabă în lucrări de specialitate militare.

În Bulgaria, până târziu în anii ’60, două filtre au influențat interpretarea: naționalismul interbelic, suspicios față de orice „altă” contribuție, și apoi propaganda pro-sovietică, care a hiperbolizat rolul Rusiei, minimalizând atât eroismul local, cât și sacrificiul românesc.

După 1989, respingerea mitologiilor sovietice a dus, în unele medii, la o negare exagerată a rolului Rusiei. Între aceste extreme, adevărul rămâne simplu și robust: eliberarea Bulgariei s-a făcut prin efortul cumulat al armatei ruse, al armatei române, al voluntarilor bulgari și al altor actori europeni, diplomatic și mediatic (jurnaliști ca MacGahan, spirite umaniste din Rusia, Anglia, Franța).

Recuperarea memoriei Smârdanului și Vidinului nu înseamnă doar reafirmarea gloriei armatei române. Înseamnă și șansa de a construi un spațiu de memorie româno-bulgar comun, în care să fie onorați:
soldații români căzuți în viile de la Smârdan,
localnici care au primit în casele lor răniți de pe ambele maluri ale Dunării,
otomanul Izzet Pașa care, în cele din urmă, acceptă o predare civilizată,
italianul Davila care, într-o iarnă cumplită, vede în lumina apusului peste Vidin nu doar ruine, ci promisiunea unei Europe mai umane.

Bibliografie selectivă

* Documente privind istoria României. Războiul pentru independență (1877–1878), vol. VIII, București, Editura Academiei, 1980.

* Arhivele Naționale ale României, fond Ministerul de Război, dosare operative 1877–1878 (ordine de zi, rapoarte de front, jurnale de operațiuni).

* Botianu, Gheorghe, Amintiri din Războiul de Independență, București, 1902.

* Pop, Andrei, Note din timpul Războiului de Independență, Cluj, 1925.

* Rosetti, Radu R., Notele unui ofițer norvegian înainte și în timpul Războiului din 1877–1878, București, 1928.

* Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, București, 1997.

* Hitchins, Keith, România 1866–1947, București, Humanitas, 1996.

* Iorga, Nicolae, Războiul pentru independența României 1877–1878, București, 1913.

* Rosetti, Radu R., Războiul pentru independența României 1877–1878, București, 1910.

* Генов, Цонко, Освободителната война 1877–1878, София, Наука и изкуство, 1978.

* Studii regionale privind rolul armatei române în eliberarea Северозападна България (Vidin, Belogradcik), apărute în Bulgaria după 1977 și 1989.