De la Latoriței la Dunăre:
O Aventură Off-Road pe Urmele lui Mihai Viteazu

Traseu:
Lacul Petrimanu – Ciungetu – Lacul Vidra – Pasul Vâlcan – Schela – Orșova

Dificultate: Medie

Publicat pe 7 Decembrie 2025

Mihai Cosca

Din colecția Jurnal de Călătorie - Povești pe munte

Romania

2025

Dimineața în Munții Latoriței

Traseu: Lacul Petrimanu – Ciungetu – Lacul Vidra – Pasul Vâlcan – Schela – Orșova

Protagonist: Dacia Duster

Dificultate: Medie (necesită gardă la sol ridicată pentru segmentul Pasul Vâlcan - Schela)

Dimineața în Munții Latoriței are un miros specific: a cetină umedă, a stâncă rece și a libertate. După o noapte petrecută la cort pe malul Lacului Petrimanu, soarele începe să lumineze crestele, reflectându-se în apa de smarald a lacului. Este liniște, iar Duster-ul meu, parcat lângă cort, pare nerăbdător să pornească motorul. Astăzi nu este doar o zi de condus, este o traversare prin istorie și geografie, de la inima munților până la malul Dunării.

Coborârea spre Civilizație: Ciungetu și Vidra

Strâng tabăra și pornesc. Drumul forestier de la Petrimanu îmi pune imediat suspensiile la treabă, dar acesta este terenul de joacă preferat al mașinii. Coborâm spre Ciungetu, lăsând în urmă sălbăticia pură a Latoriței. Trecem pe lângă impunătoarea Uzina Hidroelectrică Ciungetu, o catedrală a ingineriei românești ascunsă în munte, care prelucrează apele adunate din bazinul Lotrului.

Continuăm spre Lacul Vidra. Șoseaua șerpuiește plăcut, iar la Obârșia Lotrului simt pulsul turistic al zonei. Fac un scurt popas pe malul lacului Vidra. Apa este liniștită, iar barajul imens îmi amintește cât de mici suntem în fața naturii (și a betonului). O cafea rapidă, câteva fotografii și sunt din nou la volan. Direcția: Vest.

Provocarea Verticală: Urcarea spre Pasul Vâlcan

Traversez Petroșaniul și intru în Vulcan. De aici, aventura capătă o nouă dimensiune. Las asfaltul orașului și mă orientez spre Pasul Vâlcan. Indicatorul rutier mă avertizează sec: panta 19%.

Cuplez treapta întâi și a doua, iar motorul toarce hotărât. Duster-ul urcă fără ezitare, "mâncând" asfaltul care se înalță abrupt spre cer. Este un test al cuplului și al răbdării, dar priveliștea care se deschide în retrovizoare asupra Văii Jiului este recompensa supremă.

Ajung sus, la Panteonul Eroilor (Mausoleul din Pasul Vâlcan). Aici, la granița dintre cer și pământ, asfaltul se termină brusc. Sunt într-un loc încărcat de istorie, un punct strategic vechi de milenii, străbătut de legiuni romane și, conform legendei, de însuși Mihai Viteazu.

Pe Jos și pe Roți: Vârful Tenia și Drumul Istoric

Înainte de a ataca partea grea a traseului, iau o pauză de la condus. Las mașina lângă Panteon și pornesc într-o scurtă drumeție spre Vârful Tenia. Aerul este tare, iar panorama de pe creastă îți taie respirația: într-o parte Retezatul și Parângul, în cealaltă deschiderea largă spre Oltenia. Este momentul perfect pentru a-mi oxigena creierul înainte de concentrarea maximă ce va urma.

Revenit la mașină, începe adevărata aventură: Drumul lui Mihai Viteazu. De la Panteon spre satul Schela, mă așteaptă aproximativ 28 de kilometri de drum de munte și forestier.

Aici, Duster-ul este în elementul lui. Drumul este pietros, uneori spălat de ploi, trecând prin păduri dese și poieni largi. Nu este loc de grabă. Rulez încet, protejând mașina, dar bucurându-mă de capacitatea ei de a trece peste obstacole. Traseul este o incursiune în sălbăticie; ești doar tu, mașina și muntele. Coborârea spre Schela este lungă și solicitantă, dar sentimentul de a călca pe urmele istoriei, pe un drum neasfaltat care leagă Transilvania de Oltenia, este unic.

Spre Casă: Târgu Jiu și Dunărea

Odată ajunși în Schela, roțile ating din nou asfaltul. Zgomotul pietrișului lovind pasajele roților încetează, înlocuit de zumzetul anvelopelor pe șosea. Trec pe lângă Târgu Jiu, salutând de la distanță Coloana Infinitului, și intru pe ultima bucată de drum.

Oboseala începe să se simtă, dar este o oboseală plăcută. Kilometrii se scurg rapid spre județul Mehedinți. Când zăresc luminile din Orșova și reflexia lunii în Dunăre, știu că am ajuns.

De la 1600 de metri altitudine, de la aerul rece al Petrimanului și pantele abrupte din Vâlcan, am ajuns la malul fluviului. A fost o zi plină, un test pentru șofer și mașină, și o dovadă că cele mai frumoase drumuri sunt cele care te poartă acolo unde asfaltul se termină.

----------------------