Evadare în Oltenia de sub Munte:
O noapte de libertate la Lacul Petrimanu

Există momente când zgomotul orașului devine asurzitor, când rutina zilnică apasă ca o lespede, iar sufletul cere o pauză.

Evadare în Oltenia de sub Munte

Publicat pe 28 Noiembrie 2025

Mihai Cosca

Din colecția Jurnal de Călătorie - Povești pe munte

Romania

2025

O noapte de libertate la Lacul Petrimanu

Există momente când zgomotul orașului devine asurzitor, când rutina zilnică apasă ca o lespede, iar sufletul cere o pauză. Nu o vacanță exotică, planificată cu luni în avans, ci o evadare brută, sinceră, o reîntoarcere la esențial. Pentru mine, acea chemare a venit într-o vineri dimineață. Răspunsul a fost simplu: cheile Duster-ului în mână, un rucsac aruncat pe bancheta din spate și o destinație șoptită de hărțile mintale ale aventurii: Lacul Petrimanu.

Capitolul 1: De la asfalt la misterul din Peștera Polovragi

Plecarea de acasă are mereu un farmec aparte. E promisiunea libertății. Kilometrii s-au scurs rapid pe șosea, lăsând în urmă aglomerația și îndreptându-se spre curbura Carpaților. Duster-ul, partenerul meu de încredere, torcea mulțumit, la fel de nerăbdător ca mine să guste din drumurile de munte.

Prima oprire, un popas cultural și spiritual, a fost la Peștera Polovragi. Situată în spectaculoasele Chei ale Oltețului, peștera te întâmpină cu o gură întunecată și un aer rece, plin de legende. Se spune că aici ar fi sălășluit Zamolxis, zeul dacilor. Pășind pe poarta de piatră, am lăsat în urmă căldura soarelui pentru răcoarea și liniștea adâncurilor. Timp de o oră, am fost un explorator într-o altă lume, o lume a formelor sculptate de apă și timp, un preludiu perfect pentru sălbăticia ce avea să urmeze.

Capitolul 2: Drumul forestier, testul de caracter

Adevărata aventură a început odată ce am părăsit confortul asfaltului. Drumul forestier spre Petrimanu este mai mult decât o simplă cale de acces; este un filtru. Aici se separă turiștii de călători. Pietrișul scrâșnea sub roțile Duster-ului, suspensiile lucrau din greu, iar pădurea deasă ne-a înghițit cu totul. Fiecare curbă dezvăluia un peisaj mai sălbatic, fiecare urcare îmi amintea de ce am ales această mașină robustă.

Semnalul la telefon a dispărut, lăsându-mă singur cu gândurile mele, cu sunetul motorului și cu foșnetul pădurii. Acesta este momentul în care te conectezi cu adevărat la natură și la tine însuți. Nu mai există notificări, apeluri sau distrageri. Doar tu, mașina și muntele.

Capitolul 3: Sanctuarul de la Petrimanu

După un urcuș anevoios, pădurea s-a deschis brusc, dezvăluind o bijuterie ascunsă: Lacul Petrimanu. Oglinda sa de un albastru profund reflecta cerul și crestele semețe ale Munților Căpățânii. Liniștea era absolută, spartă doar de adierea vântului și de ciripitul îndepărtat al unei păsări. Am găsit locul perfect pentru campare, pe un mal ierbos, cu o priveliște de vis.

Instalarea cortului a fost un ritual rapid, un gest familiar ce marchează luarea în stăpânire a micului colț de rai. Odată cu lăsarea serii, am început pregătirile pentru momentul central al serii.

Capitolul 4: Focul și ceaunul, inima serii

Nu există camping adevărat fără un foc de tabără. Am adunat lemne uscate din pădure, am pregătit vatra și, în curând, flăcările jucăușe au început să danseze, aruncând umbre calde pe trunchiurile copacilor. Focul nu este doar o sursă de căldură; este un companion, un punct de meditație, inima pulsândă a taberei.

Pe pirostrii, am așezat ceaunul de fontă, negru și greu, purtător de atâtea povești culinare. În el am pus la călit ceapă, ardei și bucăți de carne, umplând aerul serii cu o aromă ce promitea o cină memorabilă. Sâsâitul legumelor și sfârâitul cărnii, acompaniate de trosnetul lemnelor din foc, au compus simfonia perfectă a serii. Am amestecat lent, fără grabă, bucurându-mă de fiecare moment al acestui proces simplu și onest.

Cina, o tocăniță fierbinte și gustoasă, a fost servită direct din ceaun, sub un cer înstelat cum doar la munte poți vedea. Fiecare înghițitură avea gust de libertate, de efort și de satisfacție pură. A fost, fără îndoială, una dintre cele mai bune mese din viața mea.

Noaptea a trecut lin, cu sunetele pădurii ca muzică de fundal. Dimineața m-a trezit aerul rece și curat și aburii cafelei făcute la ibric, pe jarul rămas. Privind lacul învăluit în ceața dimineții, am simțit o recunoștință profundă.

Plecarea a fost tăcută, cu promisiunea reîntoarcerii. Această scurtă evadare nu a fost doar o drumeție; a fost o resetare, o reîncărcare a bateriilor și o aducere aminte că, uneori, tot ce ai nevoie este un rezervor plin, un drum forestier și un cer plin de stele.