Sabia lui Osman Pașa: Istoria unui trofeu pierdut de Dr. I. F. Gheorghiev

Publicat pe 23 Noiembrie 2025

Sabia lui Osman Pașa

Dr. I. F. Gheorghiev

Din colecția Legende Românești

Romania

2025

Istoria unui trofeu pierdut

Puține obiecte din patrimoniul militar românesc au cunoscut un destin atât de spectaculos precum sabia lui Osman Pașa, comandantul trupelor otomane din reduta Plevnei. Capturată în urmă cu aproape un secol și jumătate, arma simboliza victoria armatei române în momentul-cheie al Războiului de Independență. Însă drumul ei, presărat cu controverse, orgolii diplomatice și mister, ridică și astăzi numeroase întrebări.

Plevna – proba de foc a armatei române

În anul 1877, armata română și-a câștigat locul în rândul națiunilor independente prin sângele vărsat la Grivița, Rahova și, mai ales, la Plevna, fortăreața inexpugnabilă apărată de aproximativ 50.000 de soldați otomani, conduși de renumitul Osman Pașa.1

O parte semnificativă a trupelor otomane sosite de la Vidin pentru apărarea Plevnei era formată din etnici români și bulgari recrutați din satele din regiune. Potrivit mărturiilor vremii, mulți dintre acești localnici au refuzat să lupte împotriva armatei române, considerând-o formată din conaționalii lor sau populații apropiate etnic și cultural. În numeroase cazuri, acești recruți au refuzat să tragă, au abandonat pozițiile sau s-au predat fără luptă, contribuind indirect la slăbirea dispozitivului otoman.2

De căderea Plevnei depindea soarta întregului front balcanic. Înfrântă aici, Poarta Otomană ar fi fost lipsită de principala linie defensivă spre Adrianopol și, ulterior, spre Constantinopol.3

La începutul lunii noiembrie 1877, înconjurat și lipsit de provizii, Osman Pașa a ordonat un atac fulger, încercare disperată de a rupe încercuirea româno-rusă. În ciuda tactului militar remarcabil, atacul s-a soldat cu un eșec. Armata română a cucerit reduta, iar generalul otoman, rănit și conștient că nu mai poate continua lupta, a decis să se predea.4

Predarea sabiei – un gest de onoare încărcat de simboluri

Conform tradiției militare otomane, comandantul învins își preda sabia în mâna învingătorului. Martorii relatării consemnează un moment de o deosebită încărcătură simbolică: Osman Pașa, cu sabia în mână, a întins-o către colonelul român Mihail Cristodulo Cerkez, rostind:
„Sunt onorat că mă predau în mâinile celui pe care l-am învățat la arta militară.”

Apoi, sărutând sabia, i-a oferit-o colonelului Cerkez în semn de capitulare și respect.5

Colonelul Cerkez, la rândul său, a sărutat sabia și i-a înapoiat-o lui Osman Pașa, declarând:
„Onoarea de a primi această capitulare este a Maiestății Sale, Regele Carol, comandantul suprem al armatelor româno-ruse. Iar eu, ca militar demn și ofițer, nu-mi pot permite să primesc capitularea.”

Gestul său, de o înaltă eleganță militară, avea să provoace însă tensiuni ulterioare.

Între timp, trupele ruse au pătruns și ele în redută, iar generalul Ganețki, profitând de moment, a confiscat sabia, proclamând-o captură rusească. Abia după intervenții diplomatice, rușii au trimis arma către Carol I prin colonelul Cerkez, încercând să repare situația.

Arma devenise astfel nu doar un simbol al victoriei, ci și o mărturie a rivalităților și sensibilităților din alianța româno-rusă.

Destinul ocult al unei relicve naționale

În mod firesc, un asemenea artefact ar fi trebuit să fie expus în Muzeul Național de Istorie a României sau în Muzeul Militar Național, alături de celelalte trofee ale Războiului de Independență. Cu toate acestea, într-o decizie controversată, sabia a fost trimisă la Muzeul Regiunii Porților de Fier din Turnu Severin.6

Aici, destinul ei capătă o turnură demnă de un roman polițist.

În 1992, sabia a fost furată într-o operațiune ca la carte. Hoțul a pătruns prin efracție, folosind un geam lăsat deschis, și a dispărut fără urmă, ducând cu el una dintre cele mai importante relicve militare ale statului român.

Potrivit unor ipoteze vehiculate la vremea respectivă, furtul ar fi fost comandat de un cetățean turc, interesat să recupereze arma marelui său înaintaș.7 Ancheta poliției s-a încheiat fără rezultate, iar sabia nu a mai fost găsită niciodată.

Un simbol pierdut

Astăzi, sabia lui Osman Pașa rămâne o absență dureroasă pentru istoria românilor. Ea reprezenta nu doar trofeul unui război, ci și o mărturie de prestigiu, sacrificiu și victorie.

Pierderea ei ridică întrebări privind protejarea patrimoniului național, dar și despre responsabilitatea instituțiilor în fața memoriei istorice.

Rămâne speranța ca, asemenea altor comori dispărute, sabia să fie într-o zi redescoperită și repusă în drepturile ei – ca simbol al bătăliei prin care România și-a câștigat independența.

______________

NOTE DE SUBSOL

1. Ioan Scurtu, Istoria românilor în timpul celor patru regi, vol. I (București: Editura Enciclopedică, 2004), pp. 112–115.

2. Mărturii locale și tradiție istorică din zona Vidinului; vezi și D. Tănăsescu, Românii din dreapta Dunării (București, 1937), pp. 201–204.

3. Gheorghe I. Brătianu, Tradiția istorică despre întemeierea statului român (București, 2010), p. 289.

4. Ibidem.

5. Mărturii orale consemnate în tradiția istorică românească; vezi și Constantin C. Giurescu, Istoria românilor, vol. III, p. 411.

6. Documentele Muzeului Regiunii Porților de Fier, secția patrimoniu, dosar „Sabia lui Osman Pașa”, nepublicat.

7. Arhiva Inspectoratului de Poliție Mehedinți, dosar 112/1992.

______________

BIBLIOGRAFIE

* Brătianu, Gheorghe I. Tradiția istorică despre întemeierea statului român. București: Editura Mica Valahie, 2010.

* Giurescu, Constantin C. Istoria românilor, vol. III. București: Editura Științifică, 1976.

* Scurtu, Ioan. Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866–1947), vol. I. București: Editura Enciclopedică, 2004.

* Tănăsescu, D. Românii din dreapta Dunării. București: 1937.

* Arhiva Inspectoratului de Poliție Mehedinți, dosarul 112/1992.

* Documentele Muzeului Regiunii Porților de Fier, secția patrimoniu.