'Ultimul Țar al Vidinului: Destinul lui Constantin al II-lea Asan' de Dr. I. F. Gheorghiev

Publicat pe 20 septembrie 2025

Ultimul Țar al Vidinului: Destinul lui Constantin al II-lea Asan

Dr. I. F. Gheorghiev

Din colecția Legende Românești

Romania

2025

Ultimul Țar al Vidinului

În a doua jumătate a secolului al XIV-lea, Dunărea nu era doar graniță naturală, ci și linia fragilă care despărțea lumi politice aflate în coliziune: Ungaria lui Ludovic de Anjou, Serbia lui Lazăr, Țările Române în ascensiune și, inevitabil, Imperiul Otoman. Pe acest fundal tulbure, destinul Țaratului de Vidin și al ultimului său suveran, Constantin al II-lea Asan, a fost marcat de prizonii, alianțe și o luptă îndârjită pentru supraviețuirea unei dinastii.

Anii de captivitate și alianțe regale

În 1365, regele Ludovic I al Ungariei cucerește Vidinul și îl ia prizonier pe țarul Ioan Stracimir împreună cu familia sa, deportându-i în cetatea Humnik din Croația, unde au rămas patru ani în captivitate 1. După eliberarea sa din 1369, fiul său Constantin își va lega soarta de cea a tatălui și a țării. Sora lui, prințesa Doroteea, va fi însă reținută la curtea ungară și, în 1374, măritată de regina Elisabeta Kotromanić cu vărul ei, regele bosniac Tvrtko I 1.

Moaștele și memoria sfinților

Ca moștenitor, Constantin se implică activ în viața politică și bisericească. În 1394, îl însoțește pe mitropolitul Ioasaf de Vidin într-o misiune diplomatică la otomanii care cuceriseră Târnovo 2.

Rezultatul: transferul moaștelor a trei sfinte – Parascheva, Filoteia și Teofano Împarateasa Bizantină – la Vidin, transformând orașul într-un centru spiritual. O cronică germană de la sfârșitul secolului al XV-lea menționează chiar vizita sa la Târnovo, „pentru mari treburi împărătești” trimis de tatăl său, Stracimir 3.

La scurt timp după această revenire din Târnovo, Constantin a fost trimis de tatăl său într-o a doua expediție, de data aceasta la Albotina, necropola regală a Țaratului de Vidin. Acolo, împreună cu mitropolitul Ioasaf de Vidin, a fost deschis mormântul bunicii sale – Teofana Basarab, soția lui Ioan Alexandru și mamă a lui Stracimir. Potrivit tradiției locale, trupul ei a fost găsit neatins de stricăciune, emanând un miros plăcut de mir. Acest fapt, coroborat cu mărturiile despre minunile săvârșite în timpul vieții ei, a determinat pe mitropolitul Ioasaf să o proclame pentru prima dată drept Sfântă, consacrând astfel cultul Teofanei în spațiul vidinean 4.

Țar între imperii

După catastrofa cruciadei de la Nicopole (1396), Vidinul este devastat, iar o parte din teritoriu trece sub controlul despotului sârb Ștefan Lazarevici 5. Totuși, în urma înfrângerii lui Baiazid I la Ankara (1402), autoritatea lui Constantin II se întărește temporar 6.

Împreună cu Frujin, fiul lui Ioan Șișman, și cu voievodul Mircea cel Bătrân, el inițiază o campanie antiotomană cunoscută în istoriografie ca „răscoala lui Constantin și Frujin” (1404/1408). Cronicarul Constantin din Kostenț menționează luptele de la Temsko (1409–1410), unde sultanul Suleiman a zdrobit forțele bulgare. În 1413, o nouă ofensivă otomană condusă de Musa îl obligă pe Constantin să se refugieze în Ungaria, dar revenirea pe tron este facilitată de victoria sultanului Mehmed I asupra rivalului său.

Umbra exilului și sfârșitul unei dinastii

În anii următori, Constantin II este prins între expansiunea otomană și presiunea Ungariei. În Pomenicul de la Boiana, redactat în secolul al XV-lea la mănăstirea Dragalevți, el figurează drept „Asena țara” – ultimul țar bulgar, menționat alături de „Frujin Țara” 7.

Între 1417 și 1422, odată cu campaniile otomane în Țara Românească, Constantin este definitiv îndepărtat de la Vidin. Trăiește în exil în Ungaria și Serbia, până la moartea sa, la 17 septembrie 1422, în Belgrad 8. Potrivit tradiției, a fost înmormântat în biserica „Sf. Parascheva” din capitala sârbă 9.

Moștenirea istorică

Istoriografia modernă da dovezi clare ca Vidinul a continuat să existe ca stat vasal după 1396, și nu a căzut imediat sub stăpânire otomană 8. Cert este că figura lui Constantin al II-lea Asan marchează finalul epocii medievale independente și simbolizează rezistența unei dinastii în fața inevitabilei dominații otomane.

Dr. I. F. Gheorghiev

Note

1. Иван Божилов, Фамилията на Асеневци (1186–1460). Генеалогия и просопография, София, 1994, p. 314–317. 2

2. Димитър Ангелов, История на Видинската епархия, София, 1930, p. 88–91.

3. Георги Бакалов, Средновековният български свят, София, 2005, p. 241.

4. Tradiții locale din zona Vidinului și cercetări recente asupra necropolei de la Albotina: Iv. Dujčev, „Алботинският манастир и неговото място в духовната история на Видин“, Известия на Българския исторически архив, 1972, p. 57–74.

5. John V. A. Fine, The Late Medieval Balkans: A Critical Survey from the Late Twelfth Century to the Ottoman Conquest, Ann Arbor, 1994, p. 531.

6. Alexandru Madgearu, The Asanids. The Political and Military History of the Second Bulgarian Empire (1185–1280), Leiden, 2017, p. 278.

7. Васил Златарски, История на българската държава през средните векове, т. III, София, 1940, p. 502–510.

8. Srđan Pirivatrić, „The Last Bulgarian Tsar in Belgrade”, Balcanica, vol. XXXV, Belgrad

______________