'VLAHII ȘI ROMÂNII SUD-DUNĂRENI' de Dr I. F. Gheorghiev

Publicat pe 27 octombrie 2025

VLAHII ȘI ROMÂNII SUD-DUNĂRENI

Dr I. F. Gheorghiev

Din colecția Legende Românești

Vidin, 2025

2025

De la Antichitate la epoca contemporană (sec. VI–XXI)

______________

Dedicatie

„În memoria romanității sud-dunărene, și a tuturor celor care păstrează iubirea de neam în inimă.”

______________

Rezumat / Abstract

Lucrarea urmărește evoluția istorică, culturală și religioasă a populațiilor romanice sud-dunărene – cunoscute generic sub numele de vlahi – din Antichitate până în epoca contemporană. Studiul sintetizează sursele bizantine, otomane și moderne referitoare la aceste comunități, analizând procesul de romanizare, migrațiile, relațiile cu Imperiul Bizantin și rolul lor în renașterea identitară din secolele XIX–XX.

______________

Cuprins

1. Originea vlahilor și romanitatea balcanică

2. Religia vlahilor

3. Vlahii și Imperiul Bizantin

______________

Capitolul I – Originea vlahilor și romanitatea balcanică

Vlahii balcanici sunt populațiile romanice care se găsesc în Grecia, Bulgaria, Albania și Macedonia, vorbind dialecte apropiate limbii române. În sensul larg, termenul Vlah a desemnat toți vorbitorii limbilor romanice orientale, la nord și la sud de Dunăre.

Originile lor se leagă de populațiile romanizate de origine dacică, tracică sau ilirică din Peninsula Balcanică. Procesul de romanizare a început odată cu transformarea teritoriilor balcanice în provincii romane. Populația romanică s-a răspândit din orașe și castre în mediul rural, iar în Antichitatea târzie a format comunități în zonele de deal și munte, mai ușor de apărat.

Denumirea „vlah” (Βλάχοι, Власи) a fost folosită de greci și de popoarele nordice care au migrat (denumite mai târziu slavi), fiind preluată de la germanici (Walh), cu sensul inițial de „străin”.¹

Cercetătorul Ilie Gherghel a demonstrat, pe baza scrierilor lui Genesios și a Lexiconului Suidas, că termenul are o origine romano-bizantină, răspândită apoi în lumea slavă prin intermediul vikingilor.²

______________

Note

1. Petar Skok, Etymologisches Wörterbuch der slavischen Sprachen, Zagreb, 1918.

2. Ilie Gherghel, Originea cuvântului „Vlah”, București, 1924.

______________

Capitolul II – Religia vlahilor

Vlahii au fost, de la început, creștini. În primele secole frecventau biserici cu liturghie latină; după domnia lui Heraclius, limba de cult devine greaca, iar după creștinarea popoarelor nordice care au migrat (slavii), o parte dintre vlahi adoptă bisericile slavone.

În jurul anului 1000 apare în Balcani mișcarea paulicienilor sau bogomililor, la care aderă o parte dintre vlahi, mai ales cei din Macedonia. După persecuții, majoritatea revin la ortodoxie, însă o parte din Bosnia și Herțegovina se convertesc la islam în epoca otomană.³

______________

Note

3. I. D. Ștefănescu, Bogomilismul în Balcani, București, 1938.

______________

Capitolul III – Vlahii și Imperiul Bizantin

După împărțirea Imperiului Roman, limba greacă devine oficială în Bizanț, iar pentru proto-română există doar urme toponimice – Skeptekasas („Șapte case”), Lupofantana („Fântâna lupului”), Gemellomuntes („Munții gemeni”).

Prima atestare directă apare în cronica campaniei bizantine din 586, unde se consemnează expresia „Torna, torna, fratre!”.4

Cercetările lui Ilie Gherghel arată că denumirea cartierului Blachernae din Constantinopol provine de la vlahii stabiliți acolo în secolul VI.5 În Strategikon (602), împăratul Maurikios menționează „romanii” nord-dunăreni refugiați care serveau drept călăuze în armata bizantină.6

În secolele IX–XI, izvoarele vorbesc despre comunități vlahice în Macedonia și Tesalia. În 980, Vasile Bulgaroctonul îi menționează într-un hrisov, iar cronicarul Kekaumenos descrie „Vlăhiile” peninsulei.7

Cronicarii Ioan Skylițes și Kedrenos amintesc de participarea vlahilor la luptele din Balcani și la răscoala lui Toma Slavul (821).8 9

În secolul XI, vlahii sunt implicați în revoltele din Tesalia, iar în 1186–1187, frații Petru și Asan ridică marea răscoală care duce la formarea celui de-al II-lea țarat bulgaro-vlah.

______________

Note

4. Theophanes Byzantinus, Chronographia, 586.

5. Ilie Gherghel, op. cit.

6. Strategikon, ed. Mauricius, Constantinopol, 602.

7. Kekaumenos, Strategikon, Atena, 1913.

8. Genesios, Istoria împăraților bizantini, Atena, 1898.

9. Kedrenos, Compendium Historiarum, XI sec.

______________

Capitolul IV – Vlahii și românii sud-dunăreni în epoca otomană

După secolul al XIV-lea, Peninsula Balcanică intră treptat sub dominația otomană. Pentru vlahii și românii sud-dunăreni, acest moment marchează o schimbare profundă: ei își pierd structurile politice autonome, dar își păstrează, paradoxal, o anumită libertate economică și de mișcare, datorită ocupațiilor pastorale.

Documentele otomane menționează adesea termenii Eflaklar sau Ulah, desemnând populații creștine romanice răspândite între Macedonia, Tesalia, Epir, Albania și nordul Bulgariei.¹

Imperiul Otoman, preocupat mai ales de colectarea impozitelor și de stabilitatea locală, a recunoscut vlahilor statutul de „millet” neoficial – adică un grup confesional distinct. În schimbul plății dărilor, aceștia beneficiau de libertatea de a se deplasa cu turmele între munți și câmpii, practicând transhumanța.²

În această perioadă, apar importante centre aromâne în Balcani: Moscopole (Voskopoja), Gramoștea, Korçë, Krușevo, Bitolia și Știp. Moscopolea, în secolul al XVIII-lea, devine un veritabil centru urban, având tipografie, academie, bresle meșteșugărești și biserici bogate.³

Cronicarul grec Ioan Karamfil scria în 1769:

„Moscopolea are peste șaizeci de biserici și oameni de toate neamurile, dar limba cea mai dulce pe străzi este a vlahilor.”4

După distrugerile provocate de incursiunile albaneze și de armatele otomane (1769–1788), mulți locuitori ai Moscopolei s-au refugiat în România, Serbia, Bulgaria și Grecia. Această migrație a dus la răspândirea comunităților aromâne în întreg spațiul sud-est european.

În același timp, în regiunile dunărene, românii sud-dunăreni (numiți uneori „vlahi timoceni”) continuă să trăiască în satele lor de la Vidin până la Timoc. Ei mențin graiul și credința ortodoxă, fiind considerați de călătorii occidentali „cei mai vechi locuitori ai malului drept al Dunării”.5

______________

Note

1. Başbakanlık Osmanlı Arşivi, fond Eflak Defteri, Istanbul, 1554.

2. Nicolae Bălcescu, Românii supt Mihai-Voievod Viteazul, București, 1848, p. 27.

3. Papahagi, P., Note aromânești, Cluj, 1923.

4. Karamfil, I., Chronicon Moscopolitanum, Atena, 1780.

5. Ami Boué, La Turquie d’Europe, Paris, 1840.

______________

Capitolul V – Vlahii și românii sud-dunăreni în epoca modernă (sec. XIX–XX)

Secolul al XIX-lea aduce în Balcani epoca renașterilor naționale. Pentru vlahii și românii sud-dunăreni, aceasta a fost o perioadă de redescoperire identitară și de legături tot mai strânse cu România modernă.

După Unirea Principatelor (1859) și proclamarea Regatului României (1881), Bucureștiul devine un centru de iradiere culturală pentru întreaga romanitate orientală. În Macedonia, Epir și Tesalia, misionarii și profesorii români au organizat școli și biserici românești, finanțate de statul român.¹

În 1864 se deschide prima școală română la Trnovo (Macedonia), urmată de altele la Krușevo, Ohrida, Bitolia, Ianina, Salonic și Metsovo. Manualele erau tipărite la București și distribuite gratuit.²

Învățătorii aromâni precum Dimitrie Atanasescu, Zaharia Carcalechi și Apostol Mărgărit au devenit figuri emblematice. Apostol Mărgărit, numit de presa greacă „consulul aromânilor”, a militat pentru recunoașterea drepturilor culturale ale acestora în Imperiul Otoman.³

În 1905, prin firmanul sultanului Abdul Hamid al II-lea, românii (aromânii și meglenoromânii) au fost recunoscuți ca „națiune distinctă în cadrul Imperiului Otoman”, cu dreptul de a avea propriile școli și biserici.4

Aceasta a fost o mare victorie diplomatică a României.

La începutul secolului XX, în Balcani funcționau peste 100 de școli românești, frecventate de mii de elevi.5

Ziarele Lumina și Graiul românesc apăreau la Salonic și Ianina, iar la București se publicau lucrări de lingvistică și istorie dedicate aromânilor.

Profesorul Nicolae Batzaria, aromân din Macedonia, scria în 1915:

„Suntem o parte vie a aceluiași neam. Pe fiecare drum al Balcanilor bate inima latinității.”6

După Războaiele Balcanice (1912–1913), însă, comunitățile vlahilor sunt împărțite între Grecia, Serbia, Bulgaria și Albania. În Grecia, școlile românești sunt închise; în Bulgaria și Serbia, aromânii sunt declarați „vlahi elenizați” sau „sârbi romanizați”.

România reușește să sprijine parțial aceste comunități prin colonizarea aromânilor în Cadrilater (Dobrogea de Sud) între 1925–1938. Guvernul român le-a oferit pământuri și drepturi depline.7

După 1940, odată cu retrocedarea Cadrilaterului Bulgariei, aromânii au fost nevoiți să se refugieze în România.

______________

Note

1. Apostol Mărgărit, Rapoarte asupra școlilor române din Turcia europeană, București, 1878.

2. Gheorghe Ciuhandu, Școlile române din Macedonia, București, 1899.

3. Dimitrie Atanasescu, Memoriile unui învățător aromân, București, 1912.

4. Firmanul Sultanului Abdul Hamid II, Arhivele Naționale ale României, 1905.

5. Ioan Caragiani, Statistica școlilor românești din Balcani, București, 1909.

6. Batzaria, N., Românii din sudul Dunării, București, 1915.

7. Stoica, Gh., Colonizarea aromânilor în Cadrilater, București, 1931.

Capitolul VI – Românii sud-dunăreni în epoca contemporană (1913–prezent)

______________

După 1913, împărțirea teritoriilor locuite de aromâni între Grecia, Serbia, Bulgaria și Albania a dus la pierderea protecției internaționale garantate de Imperiul Otoman. România, care obținuse recunoașterea „națiunii române din Imperiul Otoman” în 1905, nu mai putea interveni direct.

Comunitățile aromâne și meglenoromâne au fost nevoite să se adapteze la noile state-națiuni, fiecare promovând o politică de asimilare culturală. În Grecia, autoritățile au interzis folosirea limbii române, iar în Serbia și Bulgaria vlahii au fost considerați parte a poporului majoritar.¹

După 1918, în Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, politica oficială a fost una de „integrare completă”. Românii din Valea Timocului erau înregistrați drept vlahi, fără recunoaștere culturală. Cu toate acestea, ei au păstrat în sate graiul românesc arhaic și tradițiile, menținându-și identitatea în ciuda interdicțiilor.²

După cel de-al Doilea Război Mondial, regimurile comuniste din Balcani au impus tăcerea identitară. În Serbia și Bulgaria, minoritățile românești nu au fost recunoscute oficial; în Grecia, limba aromână a fost restrânsă la uzul familial; iar în Albania, regimul lui Enver Hoxha a interzis orice manifestare etnică distinctă.³

În România, regimul comunist a evitat subiectul „românilor de peste Dunăre”, considerându-l o chestiune sensibilă în relațiile cu vecinii. Totuși, în anii ’70–’80, câteva emisiuni radiofonice și studii lingvistice au încercat să mențină legătura simbolică cu aromânii.4

După 1989, odată cu prăbușirea comunismului, vlahii și românii sud-dunăreni au cunoscut o renaștere culturală.

În Grecia s-au format organizații precum Societatea Panaromână Pindul și Uniunea Armânilor din Grecia; în Albania, Constituția din 1998 a permis asocierea culturală, iar în 2017 aromânii au fost recunoscuți oficial ca minoritate națională.5

În Macedonia de Nord, aromânii au obținut un statut exemplar: au reprezentare parlamentară, școli proprii, presă, televiziune în aromână și limba lor este cooficială în orașul Krușevo.6

În Serbia, după 2000, comunitățile din Valea Timocului au început să-și organizeze slujbele religioase în limba română, cu sprijinul Patriarhiei Române. În 2012, s-a înființat Episcopia Daciei Felix cu sediul la Vârșeț, care astăzi coordonează parohii în zona Timocului și a Moravei.7

România post-1989 a reluat sprijinul activ pentru aceste comunități prin Departamentul pentru Românii de Pretutindeni și Institutul Cultural Român, oferind burse, cărți, programe educaționale și proiecte de presă.

În 2020, Parlamentul European a adoptat o rezoluție privind „recunoașterea și protejarea patrimoniului cultural aromân”, iar UNESCO a înscris limba aromână pe lista patrimoniului imaterial în pericol.8

Aceasta marchează o etapă simbolică: după secole de marginalizare, românii sud-dunăreni își recâștigă dreptul la identitate, limbă și memorie.

______________

Note

1. Koukoudis, A., The Vlachs: Metropolis and Diaspora, Thessaloniki, 2003, p. 214.

2. Iorga, N., Neamul românesc din Timoc, București, 1915.

3. Dobrev, V., Românii din nord-vestul Bulgariei, Sofia, 1989

4. Buletinul Academiei Române, Secția de Filologie, 1975.

5. Consiliul Europei, Raport privind minoritățile din Albania, Strasbourg, 2017.

6. ONU, Raport privind minoritățile culturale din Macedonia de Nord, Geneva, 2019.

7. Episcopia Daciei Felix, Raport pastoral 2015, Vârșeț, 2016.

8. Parlamentul European, Rezoluția 2020/2756 (RSP), Bruxelles, 2020.

______________

Bibliografie generală

Română:

• Batzaria, N., Românii din sudul Dunării, București, 1915.

• Stoica, Gh., Colonizarea aromânilor în Cadrilater, București, 1931.

• Iorga, N., Neamul românesc din Timoc, București, 1915.

• Papahagi, P., Note aromânești, Cluj, 1923.

• Cornilescu, D., Graiul românilor din Vidin, București, 1994.

Engleză:

• Winnifrith, T. J., The Vlachs: The History of a Balkan People, London, Duckworth, 1987.

• Fleming, K. E., The Muslim Bonaparte, Princeton University Press, 1999.

• Trifon, Nicolas, The Vlachs: Between State and Nation, Brussels, 2010.

Greacă:

• Κουκούδης, Αστέριος, Οι Βλάχοι: Μητρόπολη και Διασπορά, Θεσσαλονίκη, 2003.

Albaneză:

• Caciuperi, L., Aromânii din Albania postcomunistă, Tirana, 2001.

Sârbă și Bulgară:

• Dobrev, V., Românii din nord-vestul Bulgariei, Sofia, 1989.

• Marković, Z., Vlasi u Timočkoj Krajini, Beograd, 2004.

Documente internaționale:

• Parlamentul European, Rezoluția 2020/2756 (RSP), Bruxelles, 2020.

• Consiliul Europei, Raport privind minoritățile din Albania, Strasbourg, 2017.

• ONU, Raport privind minoritățile culturale din Macedonia de Nord, Geneva, 2019.

______________

Epilog

Istoria vlahilor și a românilor sud-dunăreni este, mai presus de toate, o istorie a rezistenței tăcute.

De la expresia „Torna, torna fratre” până la cântecele aromâne de astăzi, se întinde o linie vie a limbii și credinței romanice în Balcani.

Ei nu au avut un stat propriu, dar au rămas o națiune culturală, un arc de latinitate între Roma și Bizanț, între Dunăre și Pind.

După 1989, odată cu renașterea europeană, lumea aromânilor, meglenoromânilor și timocenilor a început să-și redescopere forța.

Astăzi, ei nu mai cer o patrie, ci dreptul de a fi recunoscuți ca păstrători ai unei civilizații vii.

Istoricul grec Asterios Koukoudis scria:

„Aromânii nu au fost niciodată cuceritori. Ei au fost păstrătorii drumurilor și ai munților, oamenii care au purtat Roma în suflet.”

Pentru români, vlahii sud-dunăreni rămân o parte a propriei identități.

Ei sunt dovada că romanitatea nu se măsoară în granițe, ci în limbă, memorie și iubirea de neam.

______________

Dr. I. F. Gheorghiev

Vidin, 2025