Fragment carte - Ultimul Fiu al Daciei - Capitolul II

Publicat pe 15 iulie 2025

Ultimul Fiu al Daciei

Claudiu Egregor

Din colecția Mănăstirii Zalmoxiene de sub Insula Șerpilor

Samizdat

2025

Capitolul II

După ce lăsară în urmă ruinele fumegânde ale Noului Babilon, Hiper-Ion și Zia pătrunseră într-un peisaj schimbător. După zile întregi de mers prin ținuturi pustiite, unde pământul părea să fi uitat cum să dea roade, cei doi ajunseră la marginea unei mlaștini întinse. Solul se făcea tot mai umed sub picioare, iar cerul, deși liber de holograme, părea greu, presărat cu nori cenușii care se mișcau ca niște leviatani. Aerul mirosea a putregai și a iarbă sălbatică, amestecat cu un iz de mărăciniș umezit de rouă. Treptat, mocirla era tot mai prezentă.

Noroiul negru licărea sub soarele palid, iar stufișurile șuierau în bătaia unui vânt care părea să poarte cu el șoapte vechi.

Zia mergea alături de Ultimul Fiu al Daciei, cu pași repezi, dar nesiguri. Ochii ei verzi rătăceau peste întinderile mlăștinoase, peste trunchiurile sălciilor plângătoare și peste noroiul care părea să respire. Își strânse haina mai bine în jurul trupului, simțind umezeala pătrunzând până în oase.

— Unde suntem? întrebă ea, cu un glas care acum era mai obișnuit să pună întrebări.

Dacul nu răspunse imediat. Privirea lui pătrunse cețurile care se înălțau din mlaștină, ca niște pături ce parcă încercau să-i astupe.

— Aici a fost odinioară granița dintre lumea oamenilor și a zeilor, spuse el în cele din urmă. În veacuri de mult apuse, era un paradis binecuvântat, locul unde au apărut pentru prima dată viețuitoarele lumii, de unde a început viața pe pământ. Duhul rău ce-a pus stăpânire pe timpurile noastre a stricat acest loc, ca multe altele. Acum e o mlaștină puturoasă, uitată de lume.

Un sunet specific, ca un fâșâit de frunze uscate, se auzi din depărtare. Zia tresări, dar Hiper-Ion rămase nemișcat, cu mâna pe mânerul falxului. Frunzele copacilor foșneau ușor, scuturate de o rafală rece.

— E doar vântul, murmură el, dar tonul lui era prea tăios pentru a fi liniștitor.

Și apoi, printre stufișuri, zăriră primele lumini. Prin ceață, pe niște movile uscate, se ivi satul.

Așezarea apăru ca o halucinație. Case din bârne groase, cu acoperișuri din nuiele și frunze, se înșirau în jurul unei piațete centrale unde ardea un foc mare. Grădini bine îngrijite, pline de țelină, cartofi, macriș de baltă și fasole oloagă înconjurau fiecare căsuță. Pe marginea drumului de țară care ducea în sat, copaci bătrâni își întindeau ramurile ca niște brațe ocrotitoare. Fumul se ridica leneș din hornuri, iar lumina torțelor pâlpâia din loc în loc pe ulițe. Unele case aveau țarcuri în care porcii grohăiau în ritmul lor lent pe fundalul cotcodăcitului găinilor care zburdau libere. Lătratul câinilor acompania simfonia faunei din sat.

Zia rămase cu gura căscată. Aici nu era niciun ecran, nicio reclamă, niciun tub cu mâncare sintetică. Oamenii din sat mergeau drepti, cu fețe pline de culoare și mâini aspre de la muncă. Femeile purtau rochii lungi, țesute în motive tradiționale, iar bărbații aveau vestele largi, încinse cu curele late de piele. Hainele nu erau zdrențe, ci erau lucrate cu grijă. Copiii alergau desculți prin noroiul de pe ulițe, evitând găini și râzând, cu obrajii rumeni și părul în dezordine – o copilărie adevărată. Oamenii de aici erau foarte diferiți de cei din Noul Babilon.

Un miros de pâine proaspătă și tocăniță de porc pluti în aer. Dintr-una din case se auzea un cântec vesel, acompaniat de fluierul unui flaut.

— E… feeric, șopti Zia, cu ochii umezi.

Ultimul Fiu al Daciei nu spuse nimic, dar în privirea lui se citea o uimire tăcută. Când cei doi pășiră în sat, privirile sătenilor se îndreptară spre ei, curioase, dar calde.

Un bărbat voinic, cu părul creț și o barbă stufoasă, ieși din cea mai mare casă și se îndreptă spre ei. Avea un zâmbet larg și în mână un topor.

— Străinilor! strigă el, cu o voce puternică, dar prietenoasă. Ce vă aduce pe la noi?

Dacul păși în față.

— Suntem drumeți. Avem nevoie de un loc unde să ne odihnim până trece noaptea, cu ceața asta este imposibil să-ti găsești direcția prin mlaștină.

Bărbatul îi studie o clipă, apoi râse, arătând dinții albi.

— Atunci ați nimerit bine! Eu sunt Horia, fiul lui Dragoș, și casa mea e casa voastră cât veți pofti.Vă aflați în satul Vatra Neamului. Numele răsuna ca un ecou dintr-o epocă apusă.

-Poți să-mi spui Dacul, răspunse Hiper-Ion. Numele aveau putere, a învățat acest lucru în tinerețe. Dezvăluirea unui nume la momentul nepotrivit poate avea consecințe din cele mai neplăcute. Un nume adevărat e mai mult decât o etichetă, e o conexiune cu esența lucrurilor, iar cel care cunoaște numele adevărate are putere.

Horia puse toporul lângă un butuc și-i conduse cu o familiaritate neașteptată spre focul din centrul satului.

— Aduceți mâncare și vin! porunci el. Oaspeții noștri sunt obosiți!

În câteva clipe, Zia și Hiper-Ion se aflară înconjurați de săteni curioși, primind întrebări despre lumea din afară. Femeile le aduceau castroane fumegânde cu ciorbă de fasole și afumătură alături de farfurii cu pâine caldă și ceapă proaspăt tăiată. Bătrânii îi întrebau de unde vin și ce evenimente s-au mai întâmplat afară, iar copiii se uitau la sabia dacului cu ochi plini de admirație, provocându-se între ei. Unul dintre ei, mai îndrăzneț, se apropie și îl întrebă:

-Nenea, de unde aveți arma?

Hiper-Ion se întoarse spre el și-i zâmbi prietenește.

-Am moștenit-o de la tata, care la rândul lui a avut-o de la tatăl său. Este sabia neamului meu dac, Falxul.

Copiii făcu ochii cât cepele și păși spre el. Întrebările parcă veneau deodată și din toate părțile, compleșindu-l, “Nenea, care e povestea dacilor?”, “Câți vrăjmași ați belit cu falxul?”, “Unde e țara dacilor?”, “Putem să venim cu tine într-o aventură?”.

— Măi copii, interveni Horia, lăsați-l să se odihnească după drum, nu-l bombardați cu toate întrebările din lume. Hai, fuga la joacă! Copiii se ridicară cam dezamăgiți si începură să se fugărească unii pe alții printre casele din lemn.

Horia făcu un gest de invitație spre mâncare.

— Luați, mâncați! Totul e crescut aici, din pământul nostru. N-aveți să găsiți așa ceva în orașele alea mohorâte! Iar vinul pe care-l face Iosif este cu adevărat divin. Haideți, beți!

Horia râse în timp ce arăta spre un bărbat corpolent ce purta un șorț alb de hangiu. Acel om se îndrepta spre foc cu un zâmbet până la urechi.

— E de merișoare, vechi de cinci veri! spuse Iosif, turnând cu grijă vinul roșu-închis în căni de lemn. Hiper-Ion observă că îi lipsește degetul mic de la mâna dreaptă, dar din politețe nu spuse nimic.

Ultimul Fiu al Daciei rămase cu cana în mână, privind mâncarea cu o precauție din reflex. În mintea lui, un gând răsări cu vigilență. Totul părea prea frumos să fie adevărat, se aștepta la o posibilă cursă – otrăvuri ascunse, vrăji, un plan secret al acestor oameni necunoscuți, în orice caz un strat de pericol altoit pe realitatea în care se afla.

Dar apoi văzu un tânăr sprinten luând o bucată zdravănă de pâine și mâncând cu poftă. Un alt bătrân își turnă vin până la margine și bău cu satisfacție, buzele umede râzând la o glumă spusă de săteanul de lângă el. Una dintre femeile mai dolofane îsi duse lingura de zeamă la gură și sorbi cu ochii închiși, savurând gustul.

Zia deja mânca, mulțumind cu o înclinare a capului femeii care-i dăduse ciorba.

Dacul inspiră adânc.

Își duse paharul la buze și sorbi. Aroma dulce-amăruie a merișoarelor îi umplu gura, iar căldura vinului i se răspândi în piept. Nu era otravă.

Își relaxă umerii și luă o îmbucătură din pâinea proaspătă. Gustul pământesc, fără viclenii, fără ascunzișuri, îl făcu să înțeleagă că încă se mai pot întâmpla miracole, chiar și în Vârsta Neagră în care se afla omenirea.

Și pentru prima oară după multă vreme, simți că se poate odihni.

Zia luă o îmbucătură din pâine și savură gustul aluatului cu cereale, copt într-un cuptor de lut – o mâncare adevărată, nu un amestec chimic. Își dădu seama că plângea de bucurie, dar nu-i păsa. Hiper-Ion o privi cum mușcă din pâine cu lăcomia unui copil care a așteptat toată ziua masa, și inima i se umplu de o căldură adâncă. Se bucura nu doar că mânca, ci că trăia – cu toate simțurile treze, cu fiecare fibră a ființei ei prinsă în clipa aceasta. Își amintea cum o văzuse pentru prima oară în Noul Babilon, cu fața ștearsă, cu obrajii palizi și cu privirea pierdută în gol. Acum, vedea rozaliu pe obraji, sânge sub piele și voință în fiecare înghițitură. Știa că rănile invizibile nu se vindecaseră toate, dar asta nu mai conta. Ea nu mai era fuga, frica sau resemnarea. Acum era doar o femeie care savura o bucată de pâine, iar el avea ocazia să asiste la reîntoarcerea ei la viață.

„Bucură-te de lucrurile mici”, gândi Dacul. „Pentru că ele sunt cele care te țin în viață când cele mari par că te strivesc.”

— Sunteți o oază de firesc într-o lume în care totul este pe dos. Cum este posibil ca acest ochi de tradiție să existe nestingherit? Întrebă Hiper-Ion.

Horia sorbi cu poftă din vin înainte de a răspunde, privind în flăcări ca și cum ar fi citit acolo trecutul.

-Strămoșii noștri au fugit din orașe cu peste o sută de ani în urmă, când Pânzarii abia începeau să-și întindă primele fire. Străbunicul meu povestea cum oamenii încetul cu încetul uitau să mai gătească, să mai cânte, să mai simtă pământul sub tălpi. Un grup dintre noi – meșteri, țărani, cărturari – au hotărât să plece înainte să fie prea târziu. Am tăiat drum prin câmpii și păduri până când am dat peste mlaștina asta, unde nimeni nu ne căuta, unde ceața ne ferește de privile iscoditoare. A fost chemarea pământului. Aici am ridicat Vatra Neamului, sanctuar pentru cei care mai caută omenia.

Săteanul își frecă mâinile pline de cicatrici de muncă.

-Primii ani au fost grei – nu eram obișnuiți cu ritmul de aici, iar solul părea blestemat, ploua mereu, dar am învățat. Privirea i se întunecă pentru o clipă, apoi reveni la seninătatea lui obișnuită. Am săpat șanțuri, am uscat bălți, am ridicat movile și am plantat semințe vechi pe care le salvase străbunicul meu într-un sac de pânză. Și pământul... pământul și-a adus aminte.

Zia își lipi palmele de castronul cald, ascultând cu interes.

- Aici nu e doar un sat, sfârși Horia, e o revoltă împotriva lumii moderne.

Lumina focului juca pe fețele oaspeților. Când Ultimul Fiu al Daciei mai luă o gură de vin și își ridică privirea, zări doi bărbați care păreau veniți din altă lume, mai departe de foc, umblând de-a lungul caselor cu pași lenți, măsurați. Unul purta o robă albă imaculată, tivită cu ce părea să fie fir de argint, iar celălalt avea o manta neagră brodată cu motive necunoscute. Zia se uită în direcția privirii lui și-i văzu.

— Cine sunt ei? șopti ea, simțind fiori pe șira spinării.

Horia își întoarse capul să vadă despre cine este vorba, apoi le zâmbi cu înțelegere.

— Ei sunt preoții Celui Ascuns. Zeul nostru, care s-a întors din absență când am ridicat primele case aici.

Hiper-Ion mai luă o îmbucătură de pâine, păstrând expresia calmă, dar ochii lui urmăreau acești preoți cu o atenție crescândă. Cele două siluete se opri și rămaseră nemișcate, ca două stane de piatră. Dacul nu putea distinge trăsături dincolo de glugile lor, dar țintui acel întuneric cu privirea.

-Și ce fac ei? întrebă el, vocea sa răsunând neutră.

Horia se strâmbă ușor, uitându-se în pământ și împingând cu piciorul o jumătate de lemn ars în foc.

-La începuturi...primii ani erau cumpliți, copiii mureau peste noapte. Doar copiii. Fără semn, fără boală vădită. Riscam să pierdem totul dacă nu făceam ceva. Glasul i se îngroșă. Am trimis pe cei mai curajoși dintre noi să exploreze mlaștina, să caute răspunsuri...

Un moment de tăcere se lăsă între ei, întrerupt de pârâitul lemnelor. Auzind despre moartea copiilor, Hiper-Ion își mută ochii de la cele două siluete și-l privi pe Horia. Flăcările pâlpâiau, aruncând umbre săltărețe pe chipul lui aspru.

-Și ce au găsit? întrebă Zia, cu glasul ei mai mic acum.

-Din grupul trimis, care număra zece voinici, doar doi s-au întors, răspunse Horia, ridicând în cele din urmă privirea. Aceștia au devenit aleșii Celui Ascuns. De atunci nu au mai murit copiii în somn, iar binecuvântarea lui s-a așternut peste Vatră. Astfel am putut să ne dezvoltăm. Preoții sunt singurii care pot vorbi cu zeul nostru.

Hiper-Ion încuviință încet, cu viziunea periferică observându-i pe cei doi oameni în robe urnidu-se din loc și continuându-și mersul încet. Deasupra, cerul abia mai păstra doar o brumă de lumină în depărtare. Noaptea s-a așternut peste Vatra Neamului.

-Care a fost prețul? spuse el, fără inflexiune în voce.

-Un dar anual, pentru protecție și prosperitate. O jertfă.

Hiper-Ion încuviință încet, degetele sale atingând ușor săculețul de piele de la brâu. “Un dar”, gândi el curios. “Interesant...” Își trecu apoi degetele peste marginea canei, contemplând.

— Și ce pretinde acest... Zeu Ascuns? Ce fel de jertfă cere de la voi?

— Un suflet, spuse el, simplu. În fiecare an, unul dintre noi este ales.

Zia își încreți fruntea.

— Un om?

— Da. Un suflet din sat. Trimis la El, ca să ne păzească.

Dacul luă o gură mare de vin, strângând cana cu mai multă putere.

— Și cum îl alegeți? Prin tragere la sorți? Prin judecată?

—În fiecare an, în noaptea sărbătorii Lunii Negre, nu aprindem focurile, iar a doua zi dimineața zeul trimite semnele lui pe fiecare prag, pietre sacre. Casa care primește piatra crestată este marcată pentru jertfă, iar jertfa este primul născut sau cel mai tânăr membru al familiei.

Tăcerea se lăsă din nou, grea, întreruptă doar de trosnitul lemnelor în flăcări. Dacul își strânse mâinile în pumni.

—Și voi acceptați asta? Fără să vă împotriviți?

Horia îl privi drept în ochi.

— Copiii noștri nu mai mor în somn. Pământul dă roade. Nu mai sunt atâtea boli care să ne decimeze. Putem nu doar să supraviețuim, ci să prosperăm. Prețul e mic pentru ce primim.

Hiper-Ion rânji, un râs fără căldură.

—Mic? O viață pe an?

— Da, răspunse Horia, fără urmă de îndoială. Alternativa e dispariția noastră totală. Fără copii, nu mai avem viitor.

În față, focul pâlpâia, aruncând umbre pe pământ – ca niște degete întinse care se alungeau spre locuințe.

-De ce nu vi se dezvăluie acest zeu căruia îi spuneți Cel Ascuns?

-El nu poate fi privit de muritori obișnuiți, gloria lui deplină ar pârjoli orice retină. Iar măreția lui este de neconceput unei minți firave. În onoarea lui, Preoții nu-și arată niciodată fața, ei au jurat că singurul care le va vedea chipul va fi doar El.

— Și nici nu stau la masă cu voi? întrebă Zia, simțind un fior rece pe ceafă când preotul în negru își întoarse capul spre ea. Nu-i vedea chipul, doar o mască de lemn, neexpresivă, rece și teribilă. Ea tresări și-și întoarse privirea înapoi spre Horia. Într-un final, cele două siluete se pierduseră în mlaștină.

Horia pufni, apoi mușcă dintr-un ciolan:

—Mâncarea noastră, oricât de organică este, e prea grosieră pentru ei. Sunt permanent în rugăciune și veghează la bunul mers al comunității. Prin puterea Lui, preoții nu îmbătrânesc, au fost aici de la început și vor fi aici până în vecii vecilor, dobândind nemurirea.

Ultimul Fiu al Daciei rămase tăcut un moment, apoi un hohot de râs scurt, cam sec, îi scăpă din gură.

—Nemurirea? spuse el, cu un aer de scepticism. Bunicul meu spunea că nemuritor e doar gândul și poporul tău. Oamenii trăiesc și mor...sau mai degrabă trec pe următoarea treaptă la momentul potrivit. E mersul vieții, așa cum o floare crește primăvara, se maturizează vara, îmbătrânește toamna și moare iarna. Așa cum soarele răsare dimineața, stă pe tronul său înalt ziua, coboară după-masa și apune seara. Natura are rânduiala ei, iar duhul omului stă în trup până când trebuie să meargă mai departe.

Horia își înălță sprâncenele, dar nu păru supărat. Se oferi să-i umple din nou cana dacului cu vin. Hiper-Ion încuviință.

-Poate nu cum crezi tu, răspunse Horia, terminându carnea de pe ciolan și aruncând osul la câini. Dar preoții noștri nu sunt ca alții. Nu îmbătrânesc. Nu se îmbolnăvesc. Și nici nu mor.

Hiper-Ion renunță la a-l mai provoca pe acest subiect și se mulțumi să mai soarbă o gură de vin. Femeile din sat au terminat de curățat mesele, au dus farfuriile și blidele la spălat și acum au revenit în pas sprinten spre focul din mijlocul satului.

Pe măsură ce noaptea se prelungea, un bătrân cu ochi pătrunzători luă o cobză și începu să cânte. Orice tensiune dispăru. Sunetul era cald și adânc, ca un glas care povestește o istorie veche. Alții se alătură – un flaut, un zurgălău, o tobă mică. Săteni de toate vârstele începeau să dănțuiască. Apoi muzica devenise mai vioaie, sfidând mohorârea mlaștinii și apăsarea nopții.

-Haideți, musafirilor! strigă o femeie cu ochi vicleni, întinzând mâinile către Zia și Hiper-Ion. "La noi nimeni nu stă pe loc când cobzarul cântă!"

Zia râse stângace, dar se lăsă trasă în cerc, unde sătenii dansau deja, ținându-se de mâini și rotindu-se în ritmul muzicii. Hiper-Ion rămase pe margine, dar Horia îl împinse cu o bătaie prietenească pe umăr: "Nici un viteaz nu s-a temut vreodată de joc! Haide!"

Dacul pufni, dar iși lăsă cana pe un butuc, păși printre dansatori și intră în horă. Melodia cobzarului se înălța într-un ritm viu, iar sătenii, ca într-un vechi ritual necunoscut orașelor, începură să formeze perechi, învârtindu-se unii pe alții. Zia rămase o clipă încremenită, privind cum perechile se formau de jur împrejur - până când simți o mână călduroasă și aspră, de luptător, care se închise ușor în jurul mâinii ei. O scânteie de căldură trecu prin amândoi. Zia roși până în vârful urechilor când Hiper-Ion o prinse de mijloc, într-o mișcare neașteptat de gingașă, rotind-o ușor și apropiind-o de piept.

-Nu știam că dacii dansează așa de bine, șopti ea, cu glasul tremurând puțin.

-Sunt multe lucruri pe care nu le știi despre daci, răspunse el, cu o scânteie rară de amuzament în ochi.

Sătenii aplaudară și chicotiră, bătând din palme în ritm alert.

-"Oooo, se încinge jarul!" strigă un băiat mai obraznic, făcând pe toată lumea să râdă cu poftă.

Când melodia se sfârși, Zia rămase cu obrajii în flăcări și inima bătând nebunește,iar Hiper-Ion se retrase spre un copac bătrân, luând cana de vin pe care i-o întinse Horia, reumplută. Și acolo, în lumina jucăușă a focului, părea pentru o clipă doar un om –un bărbat care, după atâtea lupte, își găsise în sfârșit un loc unde putea să se odihnească. Zâmbi liniștit urmărindu-i pe ceilalți.

— Uite, și Dacul se relaxează! râse Horia, arătând spre Hiper-Ion.

Într-adevăr, stătea rezemat de copac, cu cana de vin în mână și o expresie pe care n-o mai avusese de când era copil – tihnă.

— E prima oară când văd lumea asta, spuse Zia unei femei din mulțime, între râsete. E atâta de...vie!

— Aici învățăm iarăși să trăim, nu doar să supraviețuim. E viața cum o știau străbunii, curată și adevărată, scăldată în sudoare și bucurie, răspunse femeia.

Când focul se micșoră și luna se înălță deasupra mlaștinii ca o regină, Horia îi conduse în curtea sa, la o căsuță mică, cu paturi îmbrăcate în pături groase de lână.

— Dormiți liniștiți aici, mâine vă vom conduce afară din mlaștină dacă vreți să vă continuați călătoria, dar ne-am bucura dacă ați mai ramâne cu noi o vreme.

Zia se prăbuși pe patul de lângă perete, obosită, dar fericită. Hiper-Ion rămase în picioare, uitându-se pe fereastră la stele – adevăratele stele, nu reclamele corporațiilor.

— Aș putea trăi aici toată viața, șopti ea, cu voce înecată de oboseală și mulțumire. E ca un vis frumos.

Hiper-Ion se întoarse spre ea, silueta lui tăiată pe cerul nopții. — Și mie îmi place. Dar obiectivul nostru e dincolo de mlaștină, Zia. Mâine dimineață plecăm.

— Da, ai dreptate, oftă ea, învârtind o șuviță de păr pe deget. Doar că...

— Știu, îi tăie el vorba cu blândețe. A fost o pauză nesperat de plăcută. Dar misiunea este mai importantă decât fericirea noastră personală. Ne odihnim și la revărsatul zorilor ne continuăm drumul.

Apoi, cu un oftat adânc, își puse capul pe perna patului de lângă geam și închise ochii, vinul făcându-l să adoarmă iute, cu zâmbetul pe buze la gândul jocului din jurul focului.

*

Dar somnul lui nu fu liniștit. Din întunericul așternut peste sat, visele îl purtară în străfundurile mlaștinii, unde o ceață nefirească se ridica asemeni unui cort de boli. Acolo, din noroiul negru și clocotitor, se ivi o siluetă care nu era nici vie, nici moartă – un schelet uriaș îmbrăcat în piele de broască, cu ochii ca două abisuri adânci.

Monstrul se mișca precum un val, înghițind pământul în jur. Cu fiecare zvâcnire, bucăți de carne putrezită se desprindeau de trupu-i îngrozitor. La picioarele lui, doi oameni în robe stăteau în genunchi, cu măști de lemn ce le ascundeau fețele.

În vis, Hiper-Ion văzu cum monstrul întindea o mână diformă, făcută din rădăcini și noroi, învârtind degete lungi ca niște viermi. "Aduceți-mi un copil cu ochii verzi", bolborosi arătarea, iar glasul ei era ca un storcoșit umed. "Vreau sânge pur... "

Cei doi încuviințară, ridicând mâinile într-un gest evlavios.

Cu ochii minții privi cum monstrul se retrăgea în mlaștină, lăsând în urmă doar un cerc de apă înnegrită, iar cele două figuri se îndreptau spre sat, purtând cu ei promisiuni de putere și viață prelungită. În drumul lor, o altă siluetă le iese în cale. “Un copil cu ochii verzi” repetă cu voce șoptită cel care purta mantaua neagră. Silueta din fața lor încuviință și dădu să-i strângă mâna. Ultima imagine din vis erau acele mâini strânse, cea a preotului, căptușită de o mănușa neagră și cealaltă, care avea doar patru degete.

*