BANDIȚII RAM

Publicat pe 12 Decembrie 2025

BANDIȚII

Claudiu Egregor

Din colecția Mănăstirii Zalmoxiene de sub Insula Șerpilor

Samizdat

2025

#RAMorDIE

PROLOG

Mihai nu putea dormi și nici nu voia să doarmă. Voia să se joace. Aerul din cameră era gros, încărcat cu căldura reziduală a laptopului său, un model de acum cinci ani, care astăzi, în 2030, gemea sub povara jocului Tainted Grail: Fall of Avalon. Tocmai făcea questul principal în capitolul 2, având build pe sabie și vrăji, când jocul i-a dat crash din lipsă de memorie. De afară, din orașul de beton, veneau sunete rare: sirene îndepărtate și, din când în când, un plesnet umed, distinctiv. Încă un disperat care renunță și se aruncă de la etaj.

Aceeași problemă peste tot. Prețul la RAM a urcat dincolo de puterea de cumpărare a oamenilor de rând. Mihai nu avea bani pentru upgrade. Cu 8 GB, jocul mergea la minimum, personajul se mișca de parcă mergea prin sirop. Abia atingea 20 FPS, nici vorbă de 60. Își petrecuse noaptea scrollând prin forumuri obscure, canale criptate, căutând orice fel de soluție, hack, metodă de a stoarce câțiva megahertzi în plus din sistem, aplicații Razer de optimizare, orice.

Apoi, într-un board pe forumul 4chan, etichetat „Legende Urbane și Istorii Nespuse”, a dat peste un link. Nu avea titlu, doar un ID de fișier: „Memorie_Furată.txt”.

A dat click. Nu s-a deschis vreun site. S-a descărcat un fișier text simplu, crud, fără formatare. A pornit Notepad-ul. Textul începea brusc, fără introducere.

*

MEMORIE_FURATĂ

Pentru cine citește. Mi-au furat RAM-ii acum două luni. Trei bandiți au dat buzna în casă, cumva au deschis ușa pe dinafară și mi-au intrat în living. Nu mi-au luat televizorul, nu mi-au luat banii de pe masă, nu s-au dus după bijuteriile familiei. M-au amenințat cu pistolul și mi-au scos cei 64GB DDR5 din unitate, apoi au dispărut. Am lăsat carcasa cu toate celelalte componente pe birou, ca un cadavru deschis pe o masă de autopsie.

M-am gândit să o fac și eu, fiindcă nu-mi mai permit RAM. Ce rost mai are? Prețul la o plăcuță de 16GB a ajuns să fie salariul pe șase luni. Salturile de pe balcoane continuau pe fundal, unul la câteva zile. M-am gândit să o fac, sincer. Am avut o săptămână întreagă fără computer. M-am gândit să sar. Dar m-am uitat la carcasa deschisă și mi-am amintit: Nu pentru asta m-am chinuit să prind 240 de FPS în Morrowind Remake 2030. Plus că voiam să rulez AI-uri locale și să le antrenez. Nu m-am chinuit atâta să ajung până aici ca să mă sinucid. Așa că am ales singura variantă care mai rămâne într-o societate în care prețul la RAM nu se mai oprește din crescut. Am căutat o gașcă. Nu un club, ci o bandă de bandiți la care să mă alătur. Dacă nu pot să cumpăr RAM, am să fur.

Prima încercare a fost un eșec de comunicare. Găsisem un contact pe un forum para-legal dedicat „optimizării hardware”. Tipul, cu username-ul „Overclockerul”, părea solid: vorbea despre „extracție de resurse” cu un jargon tehnic impecabil. Avea o geacă plină de petice cu logo-uri ale unor companii defuncte. Majoritatea companiilor de pe geacă dispăruseră după supra-dezvoltarea AI. Ne-am întâlnit în spatele unui magazin de piese de biciclete închis, unde Overclockerul m-a întâmpinat cu o strângere de mână prea fermă.

“Deci vrei să joci în liga mare, puștiule?” a început Overclockerul să mă ia de sus. „Banda noastră operează pe principii de eficiență maximă. Suntem ca un sistem bine reglat. Fiecare componentă are un prag.”

„Am benchmark-uri bune,” răspunsesem, încercând să par sigur. „Pot să depanez orice sistem, să ocolesc securitatea de bază... Am citit tot despre ESD și procedurile de decuplare.”

A pufnit, ca și cum aș fi spus că știu să-mi leg șireturile. „Decuplare? Vorbim de extracție din teren. Ai mașină? Scule profesionale? Îți dai seama dacă o plăcuță e A-die sau B-die după cum se lipește heatsink-ul de deget? Diferența la preț e de 50%. Ai miros pentru treaba asta?”

M-am clătinat, simțind cum terenul de sub mine se năruie. Nu era vorba doar de cunoștințe, ci de o experiență în timp dublată de un instinct pentru furt de calitate, pe care eu nu îl aveam.

„Uite ce e,” zise Overclockerul, apropiindu-se. „Tu ești un entuziast. Noi suntem profesioniști. Nu e loc de pasionați aici. Liga are niște praguri la care componentele tale nu se ridică. Pleacă acasă și fă-ți temele.”

Omul izbucni într-un râs scurt, tăios. Văzusem tot felul de gatekeeping online, dar niciodată la propriu. N-aveam ce căuta aici. Era clar că în lumea asta nouă, a bandiților, nu oricine are intrare. Eu nu făcusem parte din ea. Am plecat, cu umerii căzuți, simțind mirosul amar al primei înfrângeri.

*

INTERLUDIU

Mihai făcu pauză. Își frecă ochii. Ecranul laptopului său licărea în semi-întuneric, iar bâzâitul strident al ventilatorului care se lupta să răcească un CPU suprasolicitat era singurul sunet constant. În odaia alăturată, părinții lui se certau din nou. Cuvintele tăiate, ca niște fragmente, se strecurau sub ușă: „rație”... „alocație blocată”... „disponibilizări”.

Tatăl lui încercase să-și vândă ceasul de mână unor bișnițari ca să poată cumpăra niște pui congelat. Criza semiconductorilor zgâlțâise toate lanțurile logistice automatizate. Sistemele de irigații inteligente dădeau rateuri, pompele nu mai recepționau comenzile, iar vara aceasta fusese una aridă, cruntă. Piața alimentară era la fel de afectată ca cea energetică, toate într-un context mai larg al unei crize globale de apă fără precedent. Era o criză multilateral răspândită.

Deschise un tab nou. Instinctul îl împinse spre un site de nișă pe care îl vizita doar ca să își confirme o stare permanentă de fascinație: incorectpolitic.com. Aesthetic-ul era anii 2000 , dar bine închegat, cu bannere curate folosind fontul IMPACT. Titlurile erau mereu scrise cu CAPS LOCK.

„BREAKING: PREȚUL LA MEMORIE RAM DEPĂȘEȘTE UN NOU RECORD, URMAT DE UN NOU VAL DE SINUCIDERI (VIDEO)”

Articolul era scurt, brut, necenzurat. Menționa că în ultimele 48 de ore, patru cazuri de sinucideri au fost confirmate în capitală, toți tineri sub 25 de ani. Exista un video filmat dintr-un bloc, de la etaj, iar cadrul era fixat pe alt bloc. De la balconul blocului din depărtare, un omuleț micuț și îndepărtat se aruncase și plonjase spre asfalt.

Filmarea era tremurată, de pe telefon, iar în momentul impactului se auzea un strigăt de femeie de la cineva de pe balconul camerei care filma. Un comentator live de pe un stream obscur, capturat în filmare, comenta cu voce joasă: „Și uite așa îți ajunge HP-ul la zero.”

Articolul nota că victima era un student la informatică, iar în apartamentul său poliția găsise un calculator deschis, cu mesaj de eroare pe ecran: „Memorie RAM insuficientă. Aplicația «Viata.exe» a fost închisă.”

Un ofițer de poliție, care a vorbit în condiții de anonimat, a declarat: „E tragic, dar nu avem resurse să investigăm toate cazurile astea.”

Autorul, cu pseudonimul „Egregor”, își dădea cu părerea: „Când o societate își sacrifică tinerii pe altarul unor plăcuțe electronice, este o societate terminală. Dar să nu vă faceți iluzii: ăștia nu sunt eroi tragici, sunt slabi. Au ales ieșirea ușoară.”

Mihai derulă spre comentarii. Era haosul obișnuit.

• LupulDacic88: BINE AȚI VENIT ÎN LABORATORUL GLOBALIST. Cine credeți că deține fabricile de semiconductori? Hint: nu-s români. Pro-tip: Sunt JIDANII. E același plan vechi de a subjuga popoarele autohtone prin controlul tehnologiei și distragerea atenției. Cumpărați local, construiți local, folosiți abacul dacă trebuie! Revoltă împotriva ordinii moderne!

• domnisoara_nationalista: Acesta este derapajul! Nu ne atingeți RAM-ii, trădătorilor! E patrimoniu național, de aici începe lupta pentru suveranitatea tehnologică! Astăzi scumpesc RAM-ii... Mâine ne iau și ventilatoarele! Poimâine o să plătim abonament ca să pornim PC-ul! RAM-ul e fibra noastră națională digitală, nu trebuie lăsată pe mâna oricui, treziți-va!

• Anonim_2345: *Hahaha, sarakilor. Dacă ăștia sar de la etajul 3 sau 4 poate supraviețuiesc și rămân și mai săraci și cu oase rupte. Trebuia să meargă macar la etajul 10 ca să conteze. Noobi. KYS*

• Elena_Patriota: Și unde e statul? Unde sunt autoritățile? Asta e foamete în era digitală! Ar trebui să naționalizeze toate fabricile și să distribuie RAM la popor! Comunismul a fost rău, dar măcar aveai garantat loc de muncă și nu te sinucideai pentru un upgrade!

• Tehnocratul_Arian: Toți retardații ăștia care vorbesc despre globaliști în timp ce corporațiile ca NeoSilicon sunt conduse de o singură etnie care vă ia banii și vă scuipă în față. Problema e și sistemul economic care permite monopolurilor să speculeze cu resurse critice. Ar trebui taxate până la pământ și forțate să producă pentru piața de consum!

• Supravietuitorul_Rural: *RASSPUNDEREA E A VOASTRĂ. De ce stați în orașe ca șobolanii într-un labirint care se prăbușește? Noi în comunitatea noastră din Apuseni am revenit la radio pe baterii, la cărți, la scris de mână. Avem o moară de vânt mică pentru electricitate. Nu ne trebuie DDR5 când avem curte și ogor. VENIȚI AICI ÎNAINTE SĂ VĂ PRĂBUȘIȚI PE ASFALT!*

• Doomerul_Constant: Nu mai are rost. E cam over. Săritura e logica finală. Sistemul s-a prăbușit, specia noastră e pe cale de dispariție. Rămân să mă uit cum se stinge lumina și dispare căldura din lume. GG WP.

• MamaUnuiBaiat: *VĂ ROG, CINE ȘTIE UNDE SE POATE CUMPĂRA UN STICK DE 8GB LA UN PREȚ REZONABIL? FIUL MEU ARE NEVOIE PENTRU ȘCOALĂ. VĂ ROG, AJUTAȚI-MĂ. NU MAI AM BANI DE ALIMENTE...*

Mihai închise ochii o clipă, încercând să alunge imaginea unei mame disperate tastând pe un forum plin de troli și ideologii extremiste. Greutatea din stomac deveni un ghem solid, dar derulă mai departe.

Al doilea titlu principal îl fixă: „NeoSilicon lansează DDR6 «Phoenix»: Bun venit în viitor, plebeule, dar tu nu ai intrare!”

„Compania globală NeoSilicon a anunțat în sfârșit DDR6 «Phoenix», după ani de amânări. Performanțele sunt, după cum se aștepta, revoluționare. Prețul pentru un kit de două plăcuțe de 32GB (64GB total) este estimat la echivalentul a 2 ani de salariu mediu național (calculat la nivelul actual, care se poate schimba mâine). Într-o declarație care a stârnit imediat controverse, purtătorul de cuvânt al NeoSilicon, Alistair Fincherman, a declarat:
«Phoenix nu este un produs de consum. Este o unealtă pentru cei care construiesc viitorul – partenerii noștri sunt doar instituționali și guvernamentali implicați în proiecte critice de Inteligență Artificială, cercetare cuantică și securitate națională. Piața de consum pentru memoria de top este, regretabil, una secundară în contextul crizei semiconductorilor. Ne concentrăm resursele acolo unde impactul este maxim.»
Cu alte cuvinte, dacă nu construiești un AI supraveghetor sau o armă atomică, te poți sinucide liniștit cu DDR4-ul tău vechi pentru că n-o să ai de unde să-ți iei alți RAMi.”

Comentariile de aici erau mai puține și mai pline de o furie rece.

• Hardware_Purist: Ăsta e sfârșitul. Ei dețin tehnologia și decid ei cui se vinde. Suntem iobagi digitali. Următorul pas: vor inventa un motiv de securitate să interzică și vânzarea de DDR4 second-hand și uite așa vom deveni cu toții teroriști domestici.

• Fost_Angajat_Neo: Am lucrat acolo până anul trecut. Vă asigur că în sediul central au depozite întregi cu Phoenix nefolosiți. Asteaptă doar să crească prețul înainte să vândă. E totul o schemă de inflație artificială.

• Drept_la_Memorie: Ar trebui să fie o revoltă. Să dărâmăm sediile lor. Să stropim străzile cu sângele lor. Să facem liste cu fiecare politician și afacerist care sunt vinovați de criză. Să îi ardem pe rug, să-i spânzurăm de stâlpii de pe trotuar! Apoi să le incendiem centrele de date AI! Dacă nu ne dau acces la tehnologie, să n-o aibă nimeni!

Mihai închise fila brusc, ca și cum ar fi atins ceva fierbinte. Aerul din cameră părea să se fi impregnat cu futilitatea cuvintelor de pe ecran. Revolte, teorii, disperare rurală, glume sinistre – toate se învârteau în jurul aceleiași nevoi primare: memorie RAM.

Apoi se întoarse la documentul cu textul, continuând să citească.

*

#RAMorDIE

Nu puteam renunța. Prețul la RAM era dincolo de puterea mea de cumpărarare. Iar a face rost de suma de bani ca să plătesc acest preț era qvasi-imposibil în contextul crizei multilateral răspândite (hrană, apă, energie, superconductoare). Trebuia să ajung un bandit.

A doua încercare a venit printr-un anunț de pe un panou digital dintr-o cafenea infectă care se numea „TopSpeed”, printre singurele cafenele care mai permiteau laptopuri cu 4GB RAM în incintă. Mesajul era postat de pe un forum mai controversat: “Echipe de extractie cauta talent tehnic. Se lucrează la comision. Interesat? Lasă un mesaj la #RAMorDIE.”

Am intrat pe forum de pe un telefon mai vechi si am lăsat, fără prea mari speranțe. Răspunsul a fost un link pentru Element, către o sală de chat criptată, unde un utilizator numit „Glitch” îmi dădu o locație.

Era o fostă sală arcade, acum numită cu umor negru „Game Over”. Cu perdeaua metalică trântită pe jumătate, un LED albastru palid scăpăra din spatele ei ca un semn de viață.

Atmosfera dinăuntru era... haotică. Low-fi beats, miros de pizza și o grămadă de componente pretutindeni. Printre ele se aflau arme, de la pistoale simple la carabine semi-automate și mi s-a părut că am văzut o grenadă. “Baza” era o combinație de cămin studențesc la sfârșit de sesiune, garaj de PC service și cabană de vânătoare.

Cel care a venit în față a fost un tip de vârsta mea, slab și atletic, cu o coafură care semăna cu broccoli, frizură tipică la zoomeri. Avea un hanorac negru cu un print de pixeli în formă de mitralieră M4A1. Se numea Byte.

„A, tu ești tipul de pe forum! Top!” spuse, făcând un gest cu mâna „Neironic am citit ce-ai scris. Ne trebuie cineva cu cap, real, dar și cu reflexe. Raid-urile sunt hardcore de când guvernul a dat liber la arme pentru cetățeni. Nu știi dacă dai peste un corporatist cu pistol sau peste vreun boomer cu AR. E cam șase-șapte. Fiecare raid poate fi ultimul. Ai nevoie de stăpânire de sine, și de degetul pe trăgaci să poți reacționa pe bune.”

.Arme? Gândul mi s-a oprit o clipă. Vroiam doar niște RAM, un lucru simplu, stupid. Nu să intru în război. Nu să trag în oameni. Dar apoi m-am gândit la carcasa deschisă. La senzația aia de impotență. Compromis, mi-am spus. Faci un compromis. Intri, faci ce trebuie, iei ce îți trebuie, apoi dispari. Poate nici nu va trebui să tragi.

În spate, o fată stătea pe un scaun de gaming spart. Avea păr roz-pastel lung, căști cu urechi de pisică și ochi verzi care scanau un telefon. Purta brățări monocrome cu „ANXIETY” și „NO SIGNAL” scrise pe ele și avea o atitudine de plictiseală intensă care părea calculată.

„Byte spune că ești disperat,” zise ea fără să ridice privirea. „Disperat înseamnă că ești dispus să faci orice. Dar ce se întâmplă când obții RAM-ii și nu mai ești disperat? Devii o povară? O amenințare poate?

Întrebarea m-a nimerit ca un pumn. Parcă mi-a citit gândurile.

„Nu te speria de Glitch,” răsună o voce răgușită, plină de o oboseală. Un tip cu barbă, de vârsta fratelui meu mai mare, se sprijinea de un raft cu carcase vechi. Era Router, un millenial după vârstă și singurul din grup. „Ea face întotdeauna testul moral. Vrea să știe că nu o să ne trădezi pentru un kit de 32 de giga. Tot ea face recunoașterea pentru resurse umane.” Router avea un pistol într-o cingătoare la brâu, semăna cu un Glock. ”Odată ce ai intrat în banda noastră, nu ieși când vrei tu. Nu suntem o cârciumă.”

Vreau doar să-mi fac PC-ul funcțional din nou, și apoi să dispar. Să mă retrag din această nebunie. Dar nu le pot spune asta.

„Heh,” zisei eu, cu un râs forțat. „Va trebui să-mi aduc PC-ul în ghena asta după ce fac rost de RAM, dacă vreți să rămân cu voi. Că doar de-aia mă bag, nu mai pot să fac nimic fără memoria aia.”

“Se poate rezolva, îți găsim un spațiu. Poate o să ne mutăm la un moment dat undeva mai sigur. Nu suntem super-profi, dar suntem funcționali. Găsim ținte pe care bandiții mai mari le ignoră, chiar și dacă au uși închise.”

„Pentru că eu sunt omul care le deschide, mânca-ți-aș,” veni o altă voce, joasă, din spatele unui dulap. S-a ivit un tip agil, tânăr, bronzat la piele, uscățiv dar fibros, cu ochi căprui ce păreau să rânjească.

„Eu sunt Gipsi. Rezolv tot ce-i phandalo când suntem în misiune. Uneori o fac și-n timpul liber.” Zâmbea cu o mândrie relaxată.

“Phandalo?” am întrebat eu, nedumirit.

“Închis, pe țigănește,” răspunse Router. “O să te obișnuiești cu el.“

“Stai să-l auzi cum cântă,” adăugă Splinter.

„Ooo, viața meaa!” începu Gipsi o manea, lovindu-și palmele de coapsă, apoi râse și se oprise.

Byte sări în picioare. „Deci! Echipa! Glitch e regina informațiilor, stalking-ului pe social media și a planurilor de evacuare. Router e omul nostru de sisteme, rețelistică, bruiaj și stabilirea conexiunilor securizate. Are și permis. Gipsi e... lăcătușul-șmenar, hoț și part-time lăutar. Eu sunt shot-caller-ul, vibe-checker-ul și broker-ul care vinde marfa. Se întoarse spre mine. „Ție ți-ar fi rolul de spate. Ariergarda. Dar nu în dubă.”

M-am înfiorat. Pe teren. Înseamnă că voi fi acolo, intrând peste casele oamenilor.

„Bun,” spuse Byte, frecându-și palmele. „Atunci hai să trecem la briefing. Glitch?”

Fata se ridică din scaunul ei și se apropie de un monitor murdar lipit de perete. Cu o mișcare rapidă a degetelor pe telefon, proiectă o hartă și câteva imagini pe ecran.

„Ținta,” spuse ea cu vocea aceea plată, de operator militar. „O casă privată, zonă Andrei Mureșanu. Proprietarul e un tip pe nume Ștefan Bănică. Nu, nu cântărețul,” adăugă, văzând expresia mea. „Are o firmă de import-export care a făcut profituri record în ultimul an, tocmai când toată lumea se prăbușea. Se pare că a făcut niște investiții foarte norocoase în stocuri de semiconductor înainte de criză și acum fiul său, Marco, poate rula un sistem pe 128GB RAM cu două plăcuțe de 64GB RBG 6000 CL. Recent și-a mai luat două plăcuțe, are în total 256GB RAM, literalmente o bestie.”

Router mormăi, aprobând din cap. „Speculant. Din ăla care a contribuit la toată mizeria asta. Avem noroc să-l găsim acasă pe nenorocit?”

“Vina mai mare o au magnații AI și producătorii de RAM care nu mai vînd consumatorilor ci și-au rezervat stocul pentru marile corporații.” săspunse Glitch. “În fine, Ștefan Bănică nu este în țară. Casa este smart, cu sistem de securitate decent, dar nu de nivel corporativ.

„Aici avem planul,” reluă Glitch, trecând la o schemă a casei. „Sistemul are camere exterioare și senzori la ferestre/uși. Alarmă silențioasă conectată la o firmă de pază privată. Răspunsul lor e în 15 minute minim, dacă sunt chemați. Voi aveți 12. Eu și Router rămânem în dubă. Vom fi ochii voștri și vă vom ghida să ajungeți la computerul lui Marco. Vom prelua feed-ul camerelor externe când vom fi în poziție și vom monitoriza orice mișcare în zonă. Router se va ocupa de bruiajul semnalelor de alarmă și de a crea o buclă înregistrată pentru camerele de la intrare principală.”

„Iar noi trei,” interveni Byte, arătând succesiv spre el însuși, spre Gipsi și spre mine, „Intrăm tare. Gipsi se ocupă de broasca de la poarta din spate și de orice încuietori până la computer. Eu sunt avangarda, merg primul, asigur zona. Alex, ești cu mine. Îmi ai spatele. Toți vom avea căști cu microfon și bodycam, iar Glitch va vedea pe ecrane ce vedem noi. Noi oricum vom raporta verbal orice vedem, ca să nu se piardă nimic esențial. Și vei avea nevoie de asta.”

Se aplecă și scoase din spatele unui rack o armă scurtă, un pistol gri USP fără amortizor, cu încărcător de 12 gloanțe. Îl întinse spre mine.

Am luat pistolul. Era rece, mai greu decât mă așteptam, cu un corp din polimer gri-mătăsos și un glisant din oțel lustruit. Avea o greutate decisă în mână, una care promitea violență. USP Tactical. Îl cunoșteam doar din Counter-Strike 1.6, unde era pistolul counter-teroriștilor. Să-l țin în viața reală era ireal. Degetul meu atinse lateralul, verificând siguranța.

„Înțeles,” am spus, vocea uscată.

„Bun,” spuse Byte după ce se echipă cu un pistol-mitralieră AKM și-și verifica încărcătorul de 30 de gloanțe. „Înainte să începem, toată lumea trebuie să fie de acord ca puștiul să vină cu noi.” Se uită la fiecare.

Router se scărpină pe barbă, ochii lui obosiți măsurându-mă. „E riscant. E neverificat. Dar voi doi aveți nevoie minim de încă un om pe teren. Dacă rămâneți doar doi și unul se blochează, ești mort. Deci... de acord.”

Gipsi dădu din umeri, un zâmbet rapid trecu pe fața lui uscată. „Me sem cu tine, Byte. Dacă tu zici că merge, merge. Am să-i arăt mai târziu o schemă cu portofelul, să vadă ce șmecher sunt.” Chicoti și făcu o mișcare rapidă cu mâinile, de parcă întorcea un portofel invizibil, apoi spuse „De acord, mânca-ți-aș!”

Toți se uitără la Glitch. Ea puse încet telefonul pe masă. Ochii ei verzi, lipsiți de orice emoție, se ridicară și mă fixară. Tăcerea se prelungi, întreruptă doar de bâzâitul unui server rack undeva în spate. Apoi, deschise gura.

“Cu ce fel de personaj poți face solo la Ubers în Diablo 2?”

Întrebarea m-a luat pe nepregătite, neavând vreo legătură cu misiunea. A trebuit să mă gândesc puțin.

„Paladinul,” am spus, vocea mea găsind o fermitate pe care n-o simțisem până atunci. „Dar nu orice Paladin. Un smitadin.“

Glitch nu clipi. Aștepta.

„Trebuie să fie construit specific pentru asta,” continuam, simțind cum detaliile îmi reveneau. „Skill-urile principale: Smite maxat pentru lovitura garantată care nu poate fi evitată. Holy Shield maxat pentru apărare și șansă de block. Fanaticism la un nivel decent, pentru attack speed și damage.” Am răspuns, destul de mândru că mi-am amintit.

„Echipamentul?” întrebă ea, un singur cuvânt, ca o sondă.

Am oftat și am continuat:
„Ce-i important e să ai e șansă mare de Crushing Blow și Life Tap,” am răspuns rapid. „Fără Life Tap, îți curge viața repede. Cel mai ușor e cu o armă gen Dracul's Grasp sau un Last Wish dacă ești bogat. Pentru scut, Exile într-un scut ethereal cu rezistențe mari e ideal, pentru Life Tap proc și defence. Grief într-o mână pentru damage, sau un Heaven's Light bun. Îți trebuie rezistențe maxate în Hell, mai ales pentru Lightning și Fire de la Mephisto.“

În mintea mea vedeam setup-ul: paladinul, un bulldozer sacru, lovind cu Smite-ul său care nu dădea rateuri, în timp ce Life Tap îi ținea viața plină, iar Crushing Blow reducea viețile monștrilor la procente. Era o mașinărie de luptă care transforma cea mai grea bătălie din joc într-un proces metodic, aproape mecanic. Cel mai bun build pentru solo. Oare de ce mi-a pus întrebarea asta?

Glitch zâmbise pentru prima oară, părea mulțumită de cunoștințele mele. „Și strategia?” continuă ea.

„Nu-i o strategie, e o procedură,” am replicat. „Îi separ pe cei trei Uberi folosind structura hărții. Îl omor întâi pe Mephisto, că are Conviction aura care-ți dă rezistențele peste cap, așa că bagi Salvation cât îl bați pe el. După ce moare, treci pe Fanaticism și îi iei pe Diablo și Baal. Ții Holy Shield mereu activ, te uiți la buff-uri, ții Life Tap pe ei. Nu te grăbești. E un maraton, nu un sprint.”

“Bun,” spuse ea, vocea păstrându-și tonul plat, dar cu o notă diferită, de recunoaștere. “De acord.”

Era un fel de validare ciudată să fiu testat pe cunoștințele unui joc atât de vechi ca Diablo 2, dar nu m-am plâns. Am reușit să obțin acordul tuturor ca să dau testul.

*

RESET

Noaptea mirosea a ploaie recentă și a pericol. Duba era parcată pe o alee laterală întunecată, cu vedere la spatele casei enorme din Andrei Mureșanu. În căști, respirația lui Glitch era o constantă liniștitoare.

„Feed-urile sunt preluate. Bucla rulează. Nici o mișcare în curte. Byte, poți avansa.”

“Recepționat.”

Gipsi a fost primul afară, o siluetă care se contopi cu umbrele, avantajat de culoarea întunecată a tenului. În câteva minute un clic discret răsună în căști. „Poarta din spate e chhoro. Nu are alarmă separată.” M-am uitat confuz spre Byte. “Adică-i deschisă”, îmi traduse el și preluase avangarda. Intrarăm prin poarta de la grădină. Odată ajunși la ușa din spate, Gipsi luă iar inițiativa. Ușa avea o ială de tip vechi, chiar dacă balamalele și cadrul erau solide. Țiganul își scoase șperaclul și instrumentul de presiune. După ce zgândări măruntaiele ielei, un clic se auzi și ușa se deschise.

Intrarăm în casă. Curat. Elegant. Rapid. Înăuntru era liniște și un miros de lemn scump și de parfum de la un odorizant. Mergeam pe coridor spre scări, când o ușă se deschise la parter.

O bătrână ieși din baie, în halat, cu un pahar cu apă în mână. Era mama lui Ștefan, bunica lui Marco. Ne văzu imediat, trei siluete înarmate în holul ei. Gura nici nu apucase să i se deschidă. Nu a avut timp să scoată un sunet.

POC!

Sunetul a fost o trezire dură la realitatea brutală din fața mea. Byte a tras un singur foc cu o precizie demnă de leaderboard, de la o distanță de cinci metri, cu pistolul-mitralieră ridicat, fără să clipească. Glonțul a intrat exact între ochii ei. Baba a căzut înapoi în baie, paharul spărgându-se de parchet.

Timpul se oprise pentru mine. Nu era ca în filme. Nu era o dramă lentă. A fost o schimbare instantanee: o persoană vie acum, iar peste o clipă un leș. Un sac de carne neînsuflețit pe podeaua de lemn. Nimic mai mult. M-a șocat și că Byte nu exprimase nicio emoție. A tras instant cum a apărut.

„Avansați,” spuse el în șoaptă, trecând pe lângă mine spre scări.

Eram paralizat. Mai privisem oameni sărind de la balcoane, dar ăla era un act de disperare personală. Aceasta a fost o execuție sumară.

Atunci, din camera bunicii se auzi un lătrat scurt, furios. Un câine mic, un terrier, se năpusti afară, direct spre glezna lui Byte, mușcându-l cu disperare prin materialul de la pantalon. Byte izbucni printre dinți, surprins de durere, și se clătini, uitându-se cu ochi mari la mine. „Nu sta, mă! Scapă-mă dracu’ de ăsta!”

Vocea lui, ascuțită de iritare, mă trezi din stupoare. Mă uitam la el, la câinele care îi smulgea țesutul pantalonului, la sângele care începea să se vadă. De la șocul traumei nu mă puteam mișca.

Gipsi sări sprinten în față. Cu o mișcare rapidă, scoase un cuțit lung și subțire și îl înfipse în spatele animalului, apoi îl ridică și îl trânti de perete. Animalul schelălăi, apoi tăcuse pentru totdeauna.

„Hai, gadjo, adună-te!” mă mustră Gipsi, cu ochii lui căprui strălucind de adrenalină.

Respir greu, dar reușesc să nu vărs. Tras de mânecă de Gipsi, urc scările. Camera lui Marco era ușa din dreapta. Lumina unui monitor licărea prin fantă. În căști, Glitch spuse rapid: „Marco e în cameră. Este conectat la un joc intens de DotA cu căști, nu cred că a auzit impușcătura.”

Byte împinse ușa cu țeava pistolului-mitralieră.

Marco stătea pe scaun lângă biroul său mare. Era un băiat de vârsta mea, cu ochi umflați de la ore în fața ecranului și freză identică cu Byte.

“RAMii sau viața!” spuse Byte pe un ton destul de ridicat încât să treacă prin căști.

Băiatul se roti pe scaun și se întoarse spre noi. Se uită mirat la arme și la sângele de pe pantalonul lui Byte. Fața i se albise ca cenușa.

„Nu... nu-mi faceți nimic, vă rog,” spuse el, ridicând mâinile. „Luați ce vreți. Nu sun pe nimeni.”

Byte arăta cu țeava armei spre computer. „Deschide-l. Vrem RAM-ii.”

Mi-am dat seama că tremur și am încercat să mă controlez. O voce, rece și limpede, îmi spunea în cap că nu îmi permit să mă blochez. Nu acum. Mâna mea strângea pistolul, degetul pe trăgaci având un spasm subțire, un reflex de gamer care vrea să dea skip la cutscene-ul oribil din față. În urechea interioară răsuna vorba lui Overclocker, arogantă și distantă: „ Fiecare componentă are un prag.”

Acum înțelegeam. Tot căcatul ăla despre performanță, timpi, clock speed… se rezuma la asta. La pragul acesta. La cât de repede puteam să trec de la spectatorul care se uită îngrozit la scena din fața mea, la personajul care execută planul, funcția, codul, indiferent ce scrie în el. Dacă mă blocam acum era sfârșitul, eroarea care va încheia raidul. Frica îmi îngheța tot, aveam un lag teribil în încheieturi. Dar în spatele panicii, ca un proces de fundal cu prioritate maximă, un algoritm rece își făcea treaba. Supraviețuirea. Toate celelalte gânduri, fricile, remușcările, erau thread-uri secundare.

„Bine, bine.” Mâinile lui Marco îi tremurau arătând spre carcasa luminată cu RGB-uri. „Sunt lacăte pe carcasă. Pentru securitate. Dar am cheia în sertar.”

„Nu-i de parcă te ajută cheia, mânca-ți-aș gura ta.” Răspunse Gipsi cu acentul său de țigan.

“Totuși am o cheie pentru tine.” Sertarul se deschise, dar în loc să ia o cheie, mâna lui Marco se repezi în fund și apăru cu un revolver mic, cilindru scurt. Se întoarse spre noi, ochii lui plini de o disperare animalică.

„Plecați, hoților!” strigă el, vocea îi era stridentă! “Mai bine mor decât să-mi dau RAM-ii!”

Toate orele de jocuri video, de meciuri de C.S. și Call of Duty, de filme cu împușcături, se comprimară într-o singură clipă. Văzui degetul lui Marco albind pe trăgaci. Văzui țeava revolverului căutând o țintă – pe mine, pe Byte. În fața ochilor îmi apăru haștagul #RAMorDIE.

Nu am gândit-o rațional. Instinctul de supraviețuire a preluat controlul. Am ridicat USP-ul și am tras. O singură dată. Am tras ca în Counter-Strike. Degetul meu apăsase trăgaciul înainte ca mintea să proceseze.

POC!

Glonțul l-a lovit pe Marco în abdomen. Se îndoi, scoțând un sunet gângurit, și căzu pe genunchi, revolverul încă în mână. Încă era un pericol. Ochii lui se holbau la mine, o combinație de uimire, durere și o mustrare incredibilă. De ce? păreau să spună. Eram ca tine.

Byte se uită la mine cu o privire iute, apoi întoarse pistolul-mitralieră spre Marco. RA-TA-TA-TA! Sunetul era asurzitor, o rafală de gloanțe, scurtă și disciplinată, îl secerase pe băiat, două în piept, unul în gât și unul în obraz. Ultimul sunet fu trupul său neînsuflețit căzând pe parchetul laminat. Balta se lărgea sub leș și pentru o vreme singurul sunet venea de la lăcătuș.

Gipsi deschidea deja carcasa cu o cheie zimțată specială.

„Văd plăcuțele, să moară Bibi,” spuse Gipsi, cu un fluierat admirativ. „Patru nestemate. Parcă-s din poveste.”

„Ia-le și hai,” spuse Byte, răsuflând tensionat. „Glitch, status?”

Mâna maronie a lui Gipsi scotea rând pe rând patru plăcuțe strălucitoare. Erau Corsair Vengeance, 64GB, DDR5-6200MHz CL32, Dual Channel. Le băgă în buzunarul său termic.

În căști era tăcere. Apoi, vocea ei se auzea, tăiată de statică și o notă de alarmă pe care nu o auzisem până atunci: „Păzea! Două SUV-uri, fără girofar, se apropie de poartă! Aveți maximum un minut!”

„Ieșire! Acum!” ordonă Byte.

Alergam pe scări, peste trupul inert al bunicii lui Marco, o pată întunecată se lărgea pe halatul ei roz pal. Pe hol, cățelul lor zăcea într-o poziție incomodă. Privirile mi se împiedicau de detalii oribile, dar picioarele mi se mișcau singure, antrenate de adrenalina pură și de strigătul lui Byte: „Miscă! Miscă! Miscă!”

Sărim în curte tocmai când farurile SUV-urilor tăiau întunericul ca niște lame. O portieră se deschise și o siluetă începu să tragă cu o armă scurtă, semăna cu un UZI. Gloanțele zvâcneau betonul de lângă noi, ciobindu-l.

„Capul la cutie!” urlă Byte, întorcându-se și trăgând rafale scurte spre mașini.

Gipsi trase și el cu pistolul, pentru prima oară l-am văzut scoțându-l din buzunar. Era un Luger nemțesc din al doilea război mondial. Ironic, gândeam eu în timp ce gloanțele șuierau în jur. Mă lăsasem pe vine, lângă un gard viu. Mâinile îmi tremurau prea tare. USP-ul părea să cântărească o tonă. Nu mai puteam trage. Trupul lui Marco era constant în fața ochilor minții.

„Alex, har morokar! Mișcă-ți fundul ăla de spălăci!” mă huidui Gipsi, trăgându-mă de haină.

“Ne deplasăm spre punctul secundar de extracție, veniți acolo.” anunță Router prin cască, schimbând poziția duei.

Am alergat spre gardul din spate, sărindu-l, apoi prin altă curte, apoi pe alei întunecate. Alergam ca niște animale împresurate, respirația un șuierat ascuțit în gât. Duba era acolo, într-o alee laterală, cu ușile deschise. Am sărit înăuntru, trântindu-ne unul peste altul, iar Router a demarat cu o smucitură, anvelopele scârțâind pe asfaltul umed. Glitch a tras grilajul metalic al portierei laterale.

Cu toții resipram greu, un cor de panică și efort. În aer plutea mirosul de praf de pușcă, transpirație și sânge.

Byte se dădu pe spate, pe podeaua dubei, oftând adânc. Piciorul încă îi sângera unde l-a mușcat câinele. Apoi, cu o mișcare lentă, scoase cele patru plăcuțe de RAM din buzunarul lui Gipsi. Le privi în lumina intermitentă a felinarelor care intrau pe geamuri. Erau imaculate. O pradă regală în lumea asta sărăcită.

Unul dintre ele îl întinse spre mine.

„Comisionul tău. Vei avea nevoie și de o poreclă, un nume care să țină. Nu trebuie să ni-l dai acum, dar gândește-te și...felicitări. Ai tras când a trebuit. Ai salvat raid-ul.” Păstră în mână celelalte trei. „Astea sunt pentru casă. Pentru toți. Tu ai câștigat-ți partea.”

Am luat plăcuța. Era rece ca un cub de gheață. O strângeam în pumn, erau 64GB, dar simțurile mele fură amortite. În cealaltă palmă încă simțeam amintirea căldurii și a reculului USP-ului, ca o amprentă termică a păcatului.

Glitch se uită la mine de la stația ei mobilă de monitoare. Ochii ei verzi, obișnuiți să analizeze fluxuri de date, acum mă studiau ca pe un algoritm nou, un cod care tocmai își schimbase funcția fundamentală. „Ai îndeplinit procedura,” spuse ea, simplu. Nu era un compliment. Era o constatare. „Te-ai descurcat.”

Router nu spuse nimic, privind înainte pe stradă, dar în oglinda retrovizoare, văzui un semn scurt, din cap. Un semn de aprobare din partea millenialului.

Gipsi își ștergea cuțitul lung de o cârpă murdară. „Te-ai blocat la un moment dat, mânca-ți-aș,” murmură el.

Când își ridică privirea spre mine, zâmbetul lui obișnuit, plin de tupeu, era acolo, dar avea o nuanță diferită. Mai respectuoasă. Mai familiară. „Ți-ai revenit în timp record în schimb. Instinctul ăla e necesar în misiune, acum ești unul dintre noi, ți-ai făcut inițierea.“

Făcu o mișcare spre plăcuța din mâna mea. „Să-i folosești cu plăcere.”

Mă uitam la plăcuța de 64GB, la reflecția palidă a luminii orașului pe heatspreader-ul ei negru. Apoi privirea mi se coborî spre dosul palmei, unde un strop întunecat, vâscos, se uscase între linii. Nu știam dacă era de la mine sau de la câine.

Găsisem banda. Intrasem în echipă. Mai mult, fusesem inițiat cu sânge. Și acum, cu prada în mână, realizam cu o claritate care mă străpungea ca o suliță: nu puteam pleca. Nu pentru că m-ar fi oprit ei cu forța. Ci pentru că plecarea nu mai avea sens. Unde să mă duc? Înapoi în camera goală, cu noul meu RAM strălucitor instalat într-un sistem care ar fi rămas pentru totdeauna pătat de amintirea acestei nopți? Problema de conștiință poare n-ar fi fost cea mai mare problemă, m-aș putea forța să uit, să îngrop amintirea într-un cotlon întunecat al minții mele, oricum generația mea este dezumanizată. Problema era Ștefan Bănică, afacerist de succes, capabil să mobilizeze poliția să găsească ucigașii familiei sale. Aș fi fost mai în siguranță alături de bandă. Nu mă pot juca jocuri la mine în casă știind că e o chestiune e timp până când mi se sparge ușa și vin peste mine. Nu mă mai pot preface că sunt Alex. Alex a murit azi, în camera aceea, în momentul în care degetul a apăsat pe trăgaci. A fost un reset. Un reset...!

“Reset”, zâmbi eu amar cu colțul gurii.

“Huh?” întreba Byte.

“Spune-mi Reset.”

“Reset,” mormăi Byte, aprobând cu capul. O privire lungă, evaluatoare, apoi un zâmbet strâmb, ceva între admirație și fatalism. „Bun nume, for real. Ca un buton. Ca un restart. După ce ai terminat cu vechiul tău cont. Un nou început.”

Gipsi chicoti, dându-și ochii peste cap. „Mai șmecher era ‘Paladin’, după ce ai predicat despre jocul ăla. Dar ‘Reset’... și ăsta e bun.“

Glitch nu spuse nimic, doar înclină ușor capul, ca și cum ar fi salvat numele într-o bază de date mentală.

Router băgă duba în viteza a treia. „Bine ai venit, Reset.“

Duba huruia prin străzile secundare, îndepărtându-se de zona crimei. Plăcuța de RAM era un obiect cosmic în pumnul meu, o bucată de metal și silicon care cântărea atât de puțin și atât de mult în același timp. Nu simțeam bucurie. Nu simțeam nici măcar triumf. Simțeam o golime curată, sterilă, liniștită, ca un hard disk formatat. Reset. Da. Azi se născuse cineva nou. Și cineva murise.

Ucisesem. Funcția fusese executată. Datele de intrare: disperare, violență, oportunitate. Datele de ieșire: RAM, acceptare, supraviețuire. Am jucat rolul meu impecabil în algoritmul pe care proverbialii “ei” l-au scris: cel al lipsei acute, al valorii inversate, al unei competiții care transformă orice resursă finită într-un motiv pentru a ucide. Am schimbat biologia permanentă a altor oameni pentru niște circuite imprimate, niște cristale de silicon.

Și totuși, în măruntaiele ororii, simțeam o logică bolnavă, un răspuns și o justificare. Societatea aceasta, care venera eficiența și ignora umanitatea, care a privatizat viitorul și l-a închis în seifurile corporațiilor, care m-a învățat că valoarea mea se măsoară în gigahertzi și bandwidth… ea a scris acest script. Ea a creat setul de reguli: Resursă sau moarte. Actualiare sau expirare. Nu am inventat eu jocul. Doar am învățat, în sfârșit, să-l joc pe bune. Am renunțat la iluzia că pot sta pe bancă și să privesc din afară. Am intrat în arenă.

Privind înapoi, tot lanțul era clar: criza semiconductorilor care a secat piața, algoritmii AI care au cotropit fiecare domeniu, specula și lăcomia care au transformat o componentă banală într-un artefact și disperarea care a transformat oamenii în prădători. Era un ecosistem nou, brutal, iar eu tocmai îmi confirmasem locul în el – nu ca victimă, ci ca prădător.

Ucisesem pentru a supraviețui, pentru a obține resursa supremă. Făcusem exact ceea ce societatea m-a îndemnat, prin felul ei de a fi. Nu sunt eu vinovat, ci societatea care m-a făcut așa. Și mă voi răzbuna pe ea.

*

Va urma...