Bandiții RAM

Publicat pe 29 Noiembrie 2025

Erau hoți de nouă eră, niște tâlhari brutali care făceau jafuri, intrau prin efracție în casele oamenilor, îi ucideau în somn și le furau ramii din computere.

Claudiu Egregor

Din colecția Mănăstirii Zalmoxiene de sub Insula Șerpilor

Samizdat

2025

Capitolul I

În lumea de altădată liniștită, în marile orașe, umbrele lungi ale serii se întindeau peste clădiri ca niște pete de întuneric. Dar această liniște era înșelătoare. Singurul sunet care cutremura strazile era scârțâitul disperat al unui mouse și ocazionalul pocnet surd, urmat de strigăte îndepărtate. Toată lumea știa ce însemna acel pocnet. Încă unul s-a sinucis.

Începuse cu o criză globală a cipurilor, o furtună perfectă care făcuse piața memoriei RAM să explodeze. O plăcuță de 16 GB DDR4, care odinioară costa cât un plin la mașină, ajunsese să valoreze cât un avans la o casă. Oamenii își verificau portofelele digitale cu o groază sfâșietoare, iar graficul prețurilor la RAM arăta ca un turn de înaltă tehnologie, străpungând norii disperării.

Ionel stătea în fața laptopului său, privind cu ochi largiți iconița roșie care-i avertiza: „Memorie RAM insuficientă. Nu se poate deschide programul. Închise ochii, amintindu-și cum cu doar câțiva ani în urmă, 32 de GB erau un lux accesibil. Acum, își vânduse jumătate din mobilă doar pentru a-și putea permite să deschidă browser-ul și un document de text în același timp. Un țipăt înăbușit îi scăpă din gură când văzu pe newsfeed: "Prețul RAM DDR5 atinge un nou record istoric: echivalentul a 6 luni de salariu mediu."

Apoi au început săriturile.

Prima a fost a unui programator pe nume Kael, care, după ce și-a văzut portofelul digital gol în timp ce încerca să comande o plăcuță de 8 GB, a pășit pur și simplu de la balconul de la etajul 12. "Săriți în RAM, nu în gol!" a devenit o glumă sinistră, un hashtag popular pe rețelele de socializare, singurul loc unde mai puteai intra fără să ai mult RAM.

Ionel se uita de la balconul său, la etajul șapte. Își dădu seama că nu era doar o metaforă. Oamenii se aruncau, nu din disperare romantică, ci din groază financiară. Era un act de resemnare în fața unei lumi care nu mai avea loc pentru ei, o lume în care nu-și mai puteau permite un computer decent, o lume în care prețul la RAMI depășea rațiunea omenească. Societatea luase-o razna. Magazinele de componente electronice erau fortărețe, cu gratii de oțel și garduri anti-efracție, iar polițiștii, corupți până în măduva oaselor, păzeau doar interesele marilor corporații. Clădiri noi răsăreau, ticsite cu data-centere de AI, cumpărând toată producția de RAMI pe următorii doi ani.

Și apoi au apărut Bandiții RAM.

Erau hoți de nouă eră, niște tâlhari brutali care făceau jafuri, intrau prin efracție în casele oamenilor, îi ucideau în somn și le furau ramii din computere. Nu mai voiau bijuterii sau bani. Veneau pentru componente. Ionel îi văzuse odată, trecând ca o umbră pe holul blocului său, îmbrăcați în combinezoane negre, cu cagule, purtând "scule" speciale: chei de precizie, flippere zero și dispozitive de descărcare electrostatică pentru a dezarma sistemele de alarmă.

În acea noapte, sunetul l-a trezit brusc. Nu era pocnetul umed, familiar, al celor care se aruncau de pe bloc, ci un șuierat subtil, urmat de un clic mecanic. Ușa de la apartamentul său se deschisese fără zgomot. Inima i se opri în piept.

Trei siluete se năpustiră în living. Purtau măști cu display-uri LED care afișau simple iconițe de "Eroare". Îi zăriră pe Alex și unul dintre ei își roti mâna, semnificând "Dă-ne RAMii și nu vei păți nimic".

"Nu pot," șopti Alex, cu glasul frânt. "Sunt ultimii mei 8GB, fără ei nu-mi va mai merge nimic."

Unul dintre bandiți, care părea că era liderul, se apropie de unitatea centrală.

Cu mișcări practice și repezi a deschis carcasa. Lumina LED îl lumină pe Ionel în față. Văzu cum mâinile îmbrăcate în mănuși scot două plăcuțe de 4GB RAM din placa de bază. Erau frumoase, cu disipatoare de căldura argintii, lucind în lumina slabă. Erau viața lui digitală, memoria lui, capacitatea de a lucra și de a comunica.

"Nu... vă rog..." imploră el, gândindu-se la eforturile supraomenești făcute pentru a le cumpăra.

Banditul se uită la el, iar în ochii pe care i-a zărit dincolo de mască, Ionel nu văzu cruzime, ci o urmă de o tristețe similară. "Toți trebuie să supraviețuim," murmură hoțul, în timp ce închidea carcasa cu un clic sonor.

După ce plecară, la fel de silentios cum intraseră, Ionel rămase pe podea, cu inima bubuind în piept. Se ridică și se duse la balcon. Se uită în jos, în abisul întunecat al parcării, unde se zărea o forma întunecată, un morman sinistru și bălți de sânge. Alții aleseseră acea cale. Săritura rapidă spre uitare.

Apoi privirea i se îndreptă spre compuerul său, acum mort, incapabil să mai booteze. Înțelese atunci. Săritura era o ieșire din iadul pe care îl trăia.

Lumea se dăduse peste cap. Apocalipsa nu venise cu foc și pucioasă, ci cu erori de sistem și cu prețuri astronomice. Era haosul liniștit al insuficienței de memorie, o deznădejde care nu țipa, ci doar se oprea din funcționare, plăcuță cu plăcuță, până când totul va deveni un ecran albastru, nemilos și infinit.

*

To be continued ...

*