Belogradcik în iarna anului 1878: capitularea garnizoanei otomane și rolul Armatei Române
de Dr I. F. Gheorghiev

Publicat pe 28 februarie 2026

În faza finală a Războiul de Independență al României — integrat în dinamica mai amplă a Războiul ruso-turc — prăbușirea sistemului defensiv otoman din nordul Bulgariei s-a accelerat după capitularea Plevna (28 noiembrie/10 decembrie 1877).

Dr. I. F. Gheorghiev

Din colecția Legende Românești

Romania

2026

Belogradcik în iarna anului 1878

În faza finală a Războiul de Independență al României — integrat în dinamica mai amplă a Războiul ruso-turc — prăbușirea sistemului defensiv otoman din nordul Bulgariei s-a accelerat după capitularea Plevna (28 noiembrie/10 decembrie 1877). În acest context, sectorul Vidin–Belogradcik a căpătat o importanță strategică majoră, întrucât reprezenta ultimul nucleu de rezistență organizată otomană la vest de Iskăr.

Armata Română, aflată sub comanda Domnitorului Carol I al României, își consolidase deja prestigiul prin acțiunile de la Grivița, Rahova și Smârdan. În ianuarie–februarie 1878, trupele române au participat la operațiunile de încercuire și neutralizare a punctelor fortificate din nord-vestul Bulgariei, cooperând cu unități ale armatei imperiale ruse, dar păstrându-și comandamentul propriu și autonomia operațională.¹

Fortăreața Belogradcik (Kaleto), adaptată reliefului stâncos, constituia un punct defensiv natural de prim rang. După izolarea Vidinului, garnizoana otomană din Belogradcik a rămas fără perspective reale de sprijin. Înaintarea forțelor aliate — ruse și române — a determinat demoralizarea treptată a trupelor otomane.

Capitularea s-a produs în ultimele zile ale lunii februarie 1878. Conform surselor locale bulgare și presei comemorative regionale, la 25 februarie 1878 cheile fortăreței au fost predate simbolic de către comandantul otoman, Süleyman efendi, căpitanului Dimitri Vuković Karađžić (unele materiale locale bulgare îl prezintă ca fiu al lui Vuk Karađži), ofițer de origine sârbă aflat însă în serviciul armatei imperiale ruse.²

Este esențial de precizat, pentru rigoarea științifică, că acest episod nu implică prezența unei armate sârbe ca forță ocupantă a Belogradcikului. Ofițerul care a primit cheile nu acționa în numele Regatului Serbiei, ci în cadrul armatei ruse. În oraș au intrat trupe ruse și române, întâmpinate de populația locală cu manifestări de entuziasm.³

Deși episodul ceremonial al predării cheilor este asociat nominal cu un ofițer aflat în serviciul rus, realitatea operațională din teren indică participarea activă a unităților române la:
* blocarea căilor de retragere ale garnizoanei otomane;
* asigurarea comunicațiilor dintre Dunăre și zona montană;
* stabilizarea ordinii publice după capitulare.

Documentele militare românești atestă prezența și implicarea unităților române în sectorul de vest al teatrului de operațiuni, într-o fază în care armata română demonstra capacitate de acțiune independentă, logistică proprie și disciplină superioară.4

Mai mult, comportamentul trupelor române în raport cu populația civilă și cu prizonierii otomani a contribuit la consolidarea imaginii unei armate moderne, aliniate normelor războiului european al secolului al XIX-lea.

Predarea fortăreței s-a realizat conform uzanțelor militare ale epocii. Garnizoana otomană a depus armele organizat, iar ofițerii și-au păstrat săbiile — gest care reflecta recunoașterea onoarei militare a adversarului. Predarea cheilor orașului a avut un caracter simbolic, marcând nu doar încetarea ostilităților, ci și acceptarea autorității noii puteri militare din zonă.

În plan simbolic, aceste onoruri acordate la capitulare confirmă faptul că Armata Română, alături de armata rusă, era percepută drept un adversar legitim și respectabil, nu doar o forță auxiliară. Prestigiul câștigat pe câmpurile de luptă din 1877–1878 a contribuit direct la consolidarea poziției României în negocierile internaționale care au urmat, inclusiv în contextul Congresul de la Berlin.

Capitularea Belogradcikului la 25 februarie 1878 trebuie interpretată nu ca un episod marginal, ci ca parte integrantă a procesului de dezagregare a rezistenței otomane în nord-vestul Bulgariei. Deși gestul simbolic al predării cheilor a fost consemnat în legătură cu un ofițer de origine sârbă aflat în serviciu rusesc, operațiunile militare din zonă au implicat activ și eficient Armata Română.

Prin participarea la încercuirea și neutralizarea punctelor fortificate din vest, Armata Română și-a afirmat statutul de forță combatantă autonomă, contribuind decisiv la succesul campaniei și la afirmarea internațională a statului român independent.

Note

1. Constantin Kirițescu, Istoria războiului pentru independența României (1877–1878), vol. II, București, 1902, p. 301–330.

2. Radio Bulgaria (BNR), redacția Vidin, materiale aniversare privind eliberarea Belogradcikului, indicând data de 25 februarie 1878 și predarea simbolică a cheilor către căpitanul Dimitri Vuković Karađžić.

3. Ibidem.

4. Arhivele Militare Naționale Române, fond Divizia a 4-a, dosare operațiuni 1878.

Bibliografie selectivă

* Giurescu, Constantin C. Istoria românilor, vol. IV. București, 1976.

* Iorga, Nicolae. Istoria românilor, vol. X. București, 1938.

* Kirițescu, Constantin. Istoria războiului pentru independența României (1877–1878), vol. I–II. București, 1902.

* Arhivele Militare Naționale Române, fonduri 1877–1878.

* Radio Bulgaria (BNR), Vidin – materiale documentare privind eliberarea Belogradcikului.