'Cine a fost Pazvante Chiorul?
O poveste de la Dunăre'
de Dr. I. F. Gheorghiev

Publicat pe 11 Martie 2026

În istoria sud-estului european există personaje care par desprinse mai degrabă din legendă decât din documente.

Dr. I. F. Gheorghiev

Din colecția Legende Românești

Romania

2026

Un astfel de nume este Pazvante Chiorul, cunoscut în izvoarele istorice drept Osman Pazvantoğlu.

A trăit între anii 1758 și 1807 și a rămas în memoria oamenilor din zona Dunării ca un personaj deopotrivă temut, admirat și controversat. Pentru românii din Oltenia și din zona Vidinului, numele lui nu este doar unul din cărțile de istorie, ci și unul rostit în povești, proverbe și amintiri transmise din generație în generație.

Osman Pazvantoğlu s-a născut la Vidin, orașul de pe malul Dunării care, la sfârșitul secolului al XVIII-lea, era un important centru militar și administrativ al Imperiului Otoman. Tatăl său era cunoscut ca pazvangiu, adică un fel de gardian sau slujitor militar, venit din Bosnia pentru a conduce zona Vidinului. Ca semn de răsplată și pentru a-și putea întreține familia și oamenii, i s-a dat un sat care trebuia să asigure hrană și apă pentru administrația locală.

Acest sat a rămas cunoscut până astăzi sub numele de Bosneacu, amintind de originea bosniacă a familiei. Cu timpul, localitatea s-a împărțit în două sate: Bosneacu din Deal (Topoloveț) și Bosneacu din Vale (Dolni Bosneac). În satul Bosneacu din Deal se păstrează și astăzi o fântână despre care oamenii locului spun că ar fi fost fântâna pașei de la Vidin.

Legenda spune că, în fiecare dimineață, de la această fântână pleca o trăsură cu un butoi plin cu apă spre Vidin, pentru a aproviziona curtea pașei. A doua zi butoiul era adus înapoi pentru a fi umplut din nou. Se povestește că, pe vremuri, nimeni nu avea voie să bea din acea apă, deoarece exista temerea că vasele creștinilor ar putea fi atinse de untură de porc, lucru considerat impur pentru musulmani.

În tradiția orală a locului se spune că mama lui Pazvante ar fi fost o româncă din zona Vidinului, provenită chiar din satul Bosneacu. Povestea spune că tatăl său s-ar fi îndrăgostit de ea încă din primele zile petrecute în Vidin. Femeia aceasta a avut o influență puternică asupra viitorului pașă.

O legendă răspândită în regiune spune că, încă din copilărie, ea îi punea câte puțin arseniu în mâncare, pentru ca organismul lui să se obișnuiască cu otrava. Astfel, ajuns la maturitate, Osman ar fi putut consuma cantități care altora le-ar fi fost fatale fără ca sănătatea lui să fie afectată. Desigur, istoricii privesc cu prudență această poveste, însă ea a rămas vie în memoria populară.

Dragostea lui Pazvante pentru mama sa este evocată și printr-un gest simbolic. La Vidin, lângă celebra moschee a lui Pazvante, el a construit o bibliotecă, despre care tradiția spune că ar fi fost dedicată mamei sale. Femeia ar fi fost pasionată de lectură și ar fi adunat o colecție impresionantă de cărți în mai multe limbi.

Se mai spune că, din respect și iubire pentru ea, Pazvante a poruncit să fie făcut un covor uriaș, care să acopere întreaga podea a bibliotecii. Covorul a fost lucrat direct la fața locului, pe podea, pentru a se potrivi perfect încăperii. În perioada comunistă, acest covor ar fi fost tăiat în bucăți și vândut unor colecționari sau oameni de afaceri din Austria, dispărând astfel o piesă rară a trecutului Vidinului.

La începutul carierei sale, Osman Pazvantoğlu a fost comandant militar în slujba Imperiului Otoman. Însă ambiția și dorința de putere l-au împins treptat să se desprindă de autoritatea centrală. La un moment dat, el s-a răzvrătit împotriva sultanului doborând de pe moschee semiluna si steaua otomană și înlocuind-o cu semnul unei inimă de om care se poate vede si astăzi pe moschee, încercând să conducă Vidinul și regiunea din jur ca pe un fel de stat independent.

Situația poate părea paradoxală: un pașă otoman care se revoltă împotriva Imperiului Otoman. Dar această realitate arată cât de complicată era politica internă a imperiului la sfârșitul secolului al XVIII-lea, când numeroși conducători locali încercau să-și afirme autonomia.

Pentru români, numele lui Pazvante Chiorul este legat mai ales de raidurile sale în Țara Românească. Trupele sale au atacat sate și orașe, provocând jafuri și distrugeri. Unele surse istorice menționează că, în timpul acestor incursiuni, ar fi fost ars parțial și orașul București, lăsând în urmă ruine și multă suferință.

În Oltenia, însă, oamenii își amintesc și de momentul în care haiducul Iancu Jianu ar fi reușit să oprească unul dintre atacurile lui Pazvante asupra orașului Caracal. Potrivit tradiției populare, în timpul acestei confruntări Pazvante ar fi fost rănit grav și și-ar fi pierdut un ochi. De aici ar proveni și porecla care i-a rămas pentru totdeauna: „Chiorul”.

În ciuda cruzimii raidurilor sale, în Vidin imaginea lui Pazvante este mai nuanțată. Pentru mulți locuitori ai regiunii, el a fost un lider carismatic, care a câștigat sprijinul oamenilor săraci sau nemulțumiți de administrația otomană.

În timpul dominației sale, Pazvante a construit moschei, spitale și alte clădiri publice, încercând să transforme Vidinul într-un centru puternic al regiunii și să-și legitimeze autoritatea. Unele dintre aceste clădiri există și astăzi, fiind mărturii ale unei epoci agitate.

Osman Pazvantoğlu a murit în anul 1807, iar odată cu moartea lui s-a încheiat și perioada în care Vidinul fusese aproape un mic stat independent sub conducerea sa. Totuși, numele lui nu a dispărut din memoria oamenilor.

În cultura populară românească există expresia „pe vremea lui Pazvante Chiorul”, folosită pentru a descrie vremuri de haos, dezordine sau foarte îndepărtate în timp. Este o formulă care amintește de epoca tulbure în care raidurile, conflictele și nesiguranța erau la ordinea zilei.

Totodată, poveștile despre el sunt pline de contraste: cruzime și curaj, revoltă și ambiție, dar și gesturi de iubire, precum respectul arătat mamei sale. De aceea, Pazvante Chiorul rămâne unul dintre acele personaje istorice care, deși controversate, continuă să trăiască nu doar în documente, ci și în poveștile oamenilor de pe malurile Dunării.