Monumente ale memoriei și uitării: Smârdan și Oriahovo între război, artă și diplomație (1878–1997)
de Dr I. F. Gheorghiev

Publicat pe 27 februarie 2026

Pe câmpurile din nord-vestul Bulgariei, istoria nu se păstrează doar în arhive, ci și în piatră, bronz și absență.

Dr I. F. Gheorghiev

Din colecția Legende Românești

Romania

2026

Monumente ale memoriei și uitării

Pe câmpurile din nord-vestul Bulgariei, istoria nu se păstrează doar în arhive, ci și în piatră, bronz și absență. Localități precum Smârdan și Oriahovo au devenit, la sfârșitul secolului al XIX-lea, spații simbolice ale unei memorii comune româno-bulgare, născute din jertfa războiului și remodelate, apoi, de violențele secolului XX. Destinul monumentelor ridicate aici pentru a cinsti soldații căzuți în luptele din iarna 1877–1878 spune o poveste mai amplă despre politică, artă, identitate și fragilitatea memoriei publice.

Cele mai vechi monumente cunoscute din Smârdan au fost ridicate în 1883, la cinci ani de la luptele decisive purtate în timpul Războiul de Independență al Bulgariei. Așezate pe gropile comune ale ofițerilor și soldaților români, ele luau forma unor impunătoare cruci de marmură, simple ca expresie, dar puternice ca mesaj: sacrificiul colectiv cerea o memorie colectivă.

În anii următori, pe fondul unei cooperări politice fără precedent, guvernele de la București și Sofia au convenit asupra ridicării unor monumente monumentale: un mausoleu la Grivița și două statui identice la Smârdan și Oriahovo, finanțate de statul român. Alegerea unui proiect unic nu a fost doar o soluție economică, ci și un gest simbolic — o arhitectură a fraternității de arme.

Monumentele de la Smârdan și Oriahovo au fost concepute ca adevărate manifeste vizuale. Pe un postament de aproape nouă metri, de inspirație clasică, se înălța figura din bronz a zeiței Victoria: torța ridicată spre cer în mâna dreaptă, sabia sprijinită de pământ în stânga, iar sub picior — o verigă de lanț ruptă, simbol al eliberării.

La inaugurarea a monumentului la Smîrdan au rasunat cuvintele delegației romine„Dându-vă viaţa vitejeşte, v-aţi dat viaţa ţării voastre şi libertăţii Bulgariei. România recunoscătoare nu vă va uita niciodată…”

Textul lega, într-un singur discurs, sacrificiul românesc și libertatea bulgară, proiectând ideea că viitorul națiunilor se clădește pe recunoștință și memorie.

Inaugurarea monumentului de la Smârdan, la 12 ianuarie 1898, a fost un eveniment de amploare. Oficiali români și bulgari, posibil chiar și regele României, alături de numeroși locuitori ai Vidinului, au participat la ceremonie. Pentru contemporani, statuia era nu doar frumoasă, ci profund emoționantă.

La Oriahovo, reacțiile au fost și mai personale. Oficialii români prezenți la inaugurare au remarcat asemănarea izbitoare dintre figura Victoriei și regina României din acea epocă. De atunci, în limbajul local, monumentul a primit un nume neoficial, dar persistent: „Regina”. Este un exemplu grăitor despre felul în care arta publică poate fi reinterpretată și „adoptată” de comunitate.

În 1905, la Smârdan a fost ridicat un al patrulea monument, radical diferit ca mesaj. El nu comemora o unitate militară, ci o singură viață: cea a Marița, o tânără din satele de români din regiunea Vidinului.

Venită ca voluntară alături de trupele române, inițial repartizată la serviciul medical, Marica a ales să se deghizeze în soldat și să lupte în prima linie, unde și-a găsit moartea.

Ulterior, în România, Marița a fost proclamată eroină națională. Interpretarea oficială a sacrificiului ei a pus accent mai ales pe originea sa română, uneori în detrimentul contextului mai larg al luptei pentru eliberarea Bulgariei. Monumentul ei ridică, astfel, întrebări moderne despre gen, identitate și instrumentalizarea memoriei eroice. Monumentul ei este reprezentabil și pentru comemorarea voluntarilor din zonă care s-au jertfit in razboi impotriva otomanilor.

Soarta primelor patru monumente din Smârdan a fost tragică. Ele au fost distruse în primele decenii ale secolului XX, fie după Al Doilea Război Balcanic, fie în 1916, când România și Bulgaria s-au aflat de părți opuse în Primul Război Mondial. În ambele cazuri, monumentele au devenit victime simbolice ale rupturii politice. În 2023 am pus o intrebare catre Arhivele a Ministerului de Interne din Bulgaria ân legatură cu ordinul prin care a fost ordonată distrugerea a monumentului de la Smîrdan. În care ordin se vizeaza ambele monumente de la Smîrdan și Oriahovo, de unde reiasă ca ambele monumente sa fie demolate si nu distrusă. Istoricul de la arhive a incercat sa ne ajute și la plecare a spus ca daca este ordin de demolare cu siguranță sunt demolate și este foarte posibil si monumentul de la Smîrdan sa fie ingropat in curtea a regimentului al treila de Vidin, așa cum s-a procedat cu cel de la Oriahovo.

Un al cincilea monument românesc a fost ridicat la Smârdan în 1931, la inițiativa unui cerc cultural din România, într-un moment de destindere diplomatică. Din păcate, documentele despre aspectul și soarta sa sunt lacunare.

Singurul monument existent astăzi la Smârdan datează din 1995 și a fost amplasat de un consiliu obștic de romini din zona Vidinului cu presedinte Domnului profesor Ianev romîn din satul Gomotariț in colaborare cu Ambasada Română de la Sofia la inițiativa lui inginer Ivan Alexandrov președinte al Asociației Vlahilor din Bulgaria in acea perioadă. În fiecare an, la 3 martie, oficiali români și bulgari depun coroane aici, reafirmând o memorie comună, de această dată într-un cadru european.

Destinul „Reginei” din Oriahovo a fost mai fericit. Ordinul de distrugere nu a fost aplicat literal: statuia de bronz a fost demontată și îngropată în curtea cazărmei locale. A rămas acolo peste patru decenii, până când, la sfârșitul anilor 1950, a fost descoperită întâmplător în timpul unor lucrări. Perfect conservată, figura Victoriei a fost reinstalată, de această dată sub numele de „Monumentul prieteniei româno-bulgare”.

În 1997, din motive de securitate, statuia a fost mutată în centrul orașului Oriahovo, unde a devenit emblema localității — o victorie nu doar militară, ci și a memoriei asupra uitării.

Mult timp, monumentele de la Smârdan și Oriahovo au fost atribuite sculptorului italian Arnoldo Zocchi, celebru pentru statuia „Țarului Eliberator” de la Sofia. Această atribuire, repetată inclusiv în documentare moderne, nu este însă susținută de surse contemporane.

Documentele românești indică un alt autor: Karl Storck, sculptor de prestigiu, ales de Ministerul de Război al României și personal de rege. Storck a turnat cele două statui din 2.093 kg de bronz provenit din tunuri otomane capturate. După mai multe încercări eșuate în turnătorii românești, realizarea finală a avut loc la Viena. Efortul fizic și numeroasele deplasări în Bulgaria i-au afectat grav sănătatea, necesitând tratamente îndelungate în străinătate.

Istoria monumentelor de la Smârdan și Oriahovo arată că memoria nu este niciodată definitivă. Ea poate fi ridicată, dărâmată, îngropată și redescoperită. Dar, dincolo de distrugeri și reconstrucții, aceste statui rămân mărturii ale unui moment rar de solidaritate balcanică — o victorie comună, modelată în bronz și încercată de timp.

______________

Note de subsol

1. Arhive militare române, dosare privind monumentele comemorative din Bulgaria, 1883–1905.

2. Documente ale Ministerului de Război al României privind comanda lucrărilor sculpturale, București, 1896–1898.

3. Presa regională din Vidin și Oriahovo, relatări de la inaugurările monumentelor (1898).

4. Studii istorice bulgare privind distrugerile de monumente în perioada 1913–1916.

5. Surse românești privind activitatea sculptorului Karl Storck și turnarea statuilor la Viena.

______________

Bibliografie selectivă

• Boia, Lucian, Istorie și mit în conștiința românească, București, 1997.

• Hitchins, Keith, România 1866–1947, București, 1998.

• Ionescu, Adrian-Silvan, Sculptura românească modernă, București, 2004.

• Kolev, Petăr, Паметниците на Освободителната война в Северозападна България, Sofia, 2010.

• Stoica, Stan, Relațiile româno-bulgare în epoca modernă, București, 2006.