Poezii Românești
de Mihai Cosca
Poezii pe Dunare
Poezii
Publicat pe 22 Decembrie 2025
Mihai Cosca
Din colecția Culturală
Romania
2025
Dunarea
Exodul din Mormânt
În cripte adânci, unde aerul e gheață,
Mă aflu întins sub o lespede grea.
Candelabre plâng lacrimi de ceară pe fața
Ce n-a mai zâmbit de-un An și-un Dumnezeu.
Văd mantii de catifea, umbre adunate,
Și-un cor de suspine cu note murdare,
Fețe ce-n viață mi-au fost înstrăinate,
Acum ridică rugi ce-mi par deșarte.
O! Nu atingeți giulgiul, cu mâini ce-au respins
Atingerea mea, când sufletu-mi ardea!
E-o farsă târzie, un gest neînțeles, prins
În rama morbidă a acestei drame.
Așteptați ca din mine, un trup fără viață,
Să iasă regretul, să iasă durerea?
Dar eu cer altceva din această piață
A vanității voastre, ce-o simt sub tăcere.
Nu vreau Ecou de plânset sfâșiat!
Nu vreau Omagii târziu-înflorite!
În clipa cand Lumea m-a alungat,
Voi toți ați trecut cu frunțile plecate.
Erau zile negre, când umbra mă strângea,
Și brațul de-ajutor, voi toți mi l-ați furat.
Ați stat la o parte, tăcând, nu-i așa?
În punctul cel mai de jos, m-ați abandonat!
Așadar nu vă țin. Nu simt nicio vrajă
Să vă păstreze-aici, pe-acest covor funebru.
Vă rog, nu plângeți. Ci ridicați-vă degrabă,
Și ieșiți afară! Căci doliul mi-e macabru.
Ca atunci când m-ați lăsat să cad în pulberea rece,
Așa să lăsați acum și acest mormânt.
Faceți un ultim Exod, din cripta ce zace,
Și împliniți-mi astfel dorința de la vânt.
Doar așa voi știi, sub lespedea grea,
Că mi-ați îndeplinit ultima-mi voință:
Să fiu, ca-n viață, lăsat cu tăcerea mea,
Și eliberat de-a voastră necuviință.
Mortuar
11.12.2025
Când o fi ultimul ceas
Întunericul mă-mbrățișează,
Mă cheamă-n bezna unui vechi abis...
Și-acolo, sub ger, doar sufletu-mi dansează,
Peste mormântul unui răsărit!
Prin ceața groasă, sufletu-mi e scrum,
Ecou-n pustiu, pe-un drum ce n-are drum!
Ghețarul spart, în mine-a înghețat,
Un blestem negru, din vechime dat!
Din trup mi-au rupt, mi-au rupt orice speranță,
Acum sunt una cu această suferință!
Doar cruci de gheață în pădurea mută,
O iarnă neagră, blestemată, slută!
Când va fi ultimul ceas! (Să mor!)
Să vină iarna, nu mai am de ales!
Când o fi ultimul ceas! (Să vină!)
N-am să cer iertare, n-am să cer popas!
Nici raze calde, nici lumină vie,
Doar gheață neagră să-mi rămână-n piept, pe veșnicie!
În oglinda spartă, văd un chip străin,
Un demon mut, ce bea doar vin amar!
Pe câmpul morții, iadul îl alung
Căci moartea-i simplă, eu o urăsc mai lung!
Mă mistui lent, în flacăra de ger,
Nimeni nu-mi aude, strigătul sub cer!
Un legământ cu noaptea, sfâșiat,
Păcat și moarte, sub un nou altar!
Unde e cerul? S-a rupt.
Unde e soarele? L-am îngropat.
Nu e niciun Dumnezeu, nu e...
Când o fi ultimul ceas!(Blestem!)
Să vină iarna, nu mai am de ales!
Când o fi ultimul ceas!(E sfârșitul!)
N-am să cer iertare, n-am să cer popas!
Prin mâna mea, s-a rupe orice zor!
Doar ghiață neagră să-mi rămână-n piept,
Să mor!
Nu ... nu se va sfârși!
Cortegiul deșertăciunii
Cenotaf de marmură, umbre reci mă-mbracă,
Tăcerea-i veșnică, iar inima mea zace.
Priviți-mi chipul palid, stins de-atâta vreme,
O mască spartă, dincolo de probleme.
V-ați adunat cu toții, în haine de doliu fin,
Lacrimi forțate, gust de pelin.
Ascult suspine false și șoapte de regrete,
Văd mâini ce-mi ating sicriul, pline de secrete.
Suntem în catedrala de gheață și granit,
Unde sufletul meu viu a fost răstignit.
Ați venit să vedeți sfârșitul, ultima paradă,
Vă așteptați la jale, la o ultimă cascadă.
Stop! Nu plângeți, muritorilor ipocriți!
Ridicați-vă de pe genunchii voștri tociți!
Această scenă mută, o sfântă ironie:
Ridicați-vă și ieșiți din veșnicia mea pustie!
(O lacrimă-i un blestem, un cuțit în rană veche!)
Ieșiți afară, ați făcut-o și atunci!
Când lumea-mi ardea, voi erați toți strânși
În pragul ușii, cu spatele la soartă,
Mă lăsați să cad în punctul cel mai deșertat.
Am fost un ecou pierdut, un strigăt în deșert,
Când fiecare zi era un drum greșit, pervert.
Ați trecut pe lângă mine, o stafie fără nume,
Și ați lăsat o gaură-n mine, mai mare ca o lume.
Acum tăceți. Vă rog frumos să plecați.
Nu ați auzit, nu ați văzut. V-ați salvat.
Și singurul doliu real e cel pe care-l simt...
Că v-am iubit vreodată.
Cântecul neînceput
(Iubirea morții)
Zorii vin cu răceală - nu-i soare, ci-un giulgiu
Foaia albă, neatinsă, umbra sufletului său
Milioane de priviri, în beznă, îl respingeau mereu
Un ecou mut, un nimeni - Blestemul vieții de liceu
Nu s-a stins în flăcări, nici-n luptă
Ci-n tăcerea lui adâncă, sufocată, neștiută
Patul, un altar de gheață, din care nu se mai ridică
Dimineața, o eroare, o veșnicie cinică.
Moartea a venit ca o cinstire!
În mâna ei,existența a prins aripi!
În dimineața aceea, când nu s-a mai trezit
Lumea l-a văzut în sfârșit!
L-au adorat în frigul trupului de ceară
O dumnezeire nouă, în neagră primăvară
Acum e-un sfânt, acum e geniu, ACUM e TOT ce nu era!
Cântecul neînceput - în urmă-i rămânea!
Se ridică voce, jalnică, din spatele ecranului
Analize, teorii, despre soarta tiranului
Au uitat că-l scuipau, că-l izolau în cercul lor meschin
Acum plâng în poezii, cu un pathos străin.
Mii de flori, mesaje false, de la cei ce l-au ucis
Prin ignorare, prin dispreț, prin zâmbetul lor fals deschis
Ironie macabră! L-au făcut Rege-n sicriu
Îi dau valoare acum, când e praf și e pustiu.
V-ați hrănit cu neantul lui, v-ați clădit pe tăcere.
Dar Moartea nu-i un dar, e o Ultimă Putere.
Plângi! Plângi, o lume falsă!
Îngenunchează în fața Negru-lui!
Ai iubit doar Umbra, nu omul, nu s-a putut!
Eram viu, eram aer, voi m-ați negat!
Sunt pământ, sunt cenușă, v-am învins în sfârșit!
#Poveștipedunare